; movieschocolatebooks: June 2015

Pages

Monday, June 8

Istanbul de Orhan Pamuk by NICO



Istanbul sau melancolia la puterea absoluta sau orasul suflet.


Ai fost vreodata in Istanbul? Eu, da si de aceea am sa iti povestesc ceea ce m-a facut sa ma indragostesc de orasul lui Pamuk, o sa povestesc despre uimirea descoperirilor calatorului amator si redescoperirilor prin ochii scriitorului.

Romanul scris de Pamuk este o biografie a Istanbului vazut prin ochii copilului, adolescentului si mai apoi adultului Orhan Pamuk, este o declaratie de dragoste adresata acestui oras. Cand spun oras, cuvantul este prea mic si prea lapidar pentru a descrie Istanbulul, este sarac in intelesuri...asa ca ii voi spune 'metropola'- avand intelesul sau de dictionar numai bun pentru a-l zugravi. metropola- oras sau stat antic, considerat in raport cu coloniile sale, nume dat marilor orase ale lumii. Oras antic, este o descriere manusa acestei entitati, am putea spune.




Am fost in Istanbul de doua ori. O data, turist necunoscator si grijuliu, dar curios si pe fuga. A doua oara, turist avid de a se pierde pe stradutele intortochiate si parca desprinse dintr-un teatru ale Istanbulului, cu oameni ocupati, colorati, veseli, galagiosi si muncitori...dar saraci. In istanbul, luand la pas orasul si pierzandu-te pe stradutele intortochiate si multe, foarte multe, te loveste nu saracia, ci modestia oamenilor. Ii vezi peste tot, furnicar de oameni, multi, peste tot. Sunt oameni pe care comparandu-i cu europenii cunoscuti tuturor par modesti, sa nu zic saraci. Dar in toata aceasta forfota, observi mandria lor, le vezi dorinta de a isi face treaba veseli si cu capul ridicat, in acelasi timp fiind serviabili (daca reusesc sa te pacalesca este strict vina ta, ei isi fac treaba si fac ceea ce au in sange de mici, comertul...de orice fel). Apreciaza un client interesat si doritor, un cunoscator, respecta corectitudinea clientului (fapt aproape absurd, de vreme ce ei se tocmesc cu tine si te forteaza sa le faci pe plac), dar asa este. Vizitand Istanbulul am descoperit multa istorie, am apreciat pastrarea ei si prezentarea ei noua, celor interesati de partea turistica... apoi am citit cartea.

A fost ca un val ce mi-a fost ridicat de pe ochi, am descoperit ca tot ceea ce am vazut era adevarat si mi-a fost explicat atat de subtil, plin de patima si de frumos, din mai multe puncte de vedere, din unghiuri diferite, cu exemple, cu istorie si suflet de istambulez atipic, istanbulez cu suflet melancolic si nelinistit... Un paria printre ai sai, un razvratit al orasului, dar in acelasi timp o voce a sa, as putea spune... Daca pana acum Istanbulul avea suflet si seva si corp...prin Pamuk are voce, exprimare si fond. Prin Pamuk are recunoastere si acceptare, are recapatarea mandriei a ceea ce a fost candva.
Citind aceasta carte, este ca si cum esti invitat sa iubesti, esti invitat sa simti si sa intelegi ceea ce istanbulezii au trait si traiesc in fiecare zi. Esti invitat sa fii o parte a sa. Istanbulul este un organism, ca o mare caracatita, ce a crescut si si-a pus amprenta asupra locuitorilor sai, i-a facut parte a sa, sunt un tot unitar, sunt un intreg, nu pot trai unii fara ceilalti, nu pot exista unii fara ceilalti; locuitorii sunt seva orasului. Este o carte testament, declaratie de dragoste, bibliografie, dar si anatomie si antropologie. Este romanul ce explica evolutia sau mai bine zis transformarea orasului o data cu transformarea omului Orhan Pamuk. Ajungi sa crezi ca au aceleasi destine, ca sunt entitati paralele ce isi reflecata transformarile unul prin celalalt. 

Ce am aflat citind acest roman? Am aflat ca istoricul Constantinopole a ocupat teritoriul grecesc. (fapte istorice inca sensibile in discutii) si a incercat sa il turcizeze, reusind pentru o perioada, dar apoi ca un blestem ... si-a pierdut identitatea. A incercat sa devina ceea ce nu este si nu va fi niciodata. Un oras european, a incercat sa isi ascunda si sa isi transforme originalitatea, ciudateniile si traditiile, imitand europenii si Occidentul. Nu ai cum sa transformi un oras istoric, o splendoare a istoriei, o monstru sacru, fara sa il hidosesti, stirbesti, fara sa il micsorezi... nu poti pune un cerc intr-un patrat si si sa te astepti sa se potriveasca perfect... Raman goluri, raman spatii fara continut... nu poti tranforma ceva maret in ceva mic si obisnuit si sa te astepti sa isi pastreze stralucirea, nu poti... raman amintiri, obiceiuri, sechele, vise, ruine... multe ruine... 

Si cum transformi ceva vechi, inceva nou, fara a darama tot si fara a o lua de la zero?




Imitand si aplicand ceea ce altii au aplicat si deja folosit. Asa s-a intamplat cu Constantinopole, transformat intr-un oras european. Numai ca golurile, amintirile, obisnuintele, visele si maretia, au fost transformate in melancolie. Orasul respira, traieste si perpetueaza melancolia. Intreaga carte este o declaratie de dragoste trista, o explicatie a aerului melancolic al Istanbului. Este o pictura de explicatie, o analiza a ciudateniei acestui oras, candva maret si care acum isi prezinta frumusetea melancolica, zambetul trist, dar inca frumos. Exact ca orasul, Pamuk se explica si pe sine, se arata pe sine si pentru sine, dar si pentru noi. Cred ca avea nevoie de aceasta carte pentru a se linisti si impaca si indeparta de durerile trecutului. Se dezvaluie noua, se dezbraca de tot ceea ce il face artist, scriitor si ne duce in sfera omului, in interiorul sau, in ceea ce fiecare ascunde lumii, in zona pe care fiecare dintre noi o protejeaza si o ascunde de cei din jur, de lume. Ne duce in zona pe care fiecare si-o protejeaza...de teama. De teama de a nu mai fi ranit, de a nu mai fi lovit, de teama de a nu mai lupta pentru sine, dar si de teama de a nu mai fi fugar, ratacit, debusolat, slab. Este zona pe care toti o au. Este nucleul pe care se construieste taria si caracterul fiecaruia. Suntem tari pentru ca vrem sa protejam ceva, pentru ca vrem sa ne protejam...asa si el. Si-a transformat slabiciunile in putere, s-a transformat prin durere si ratacire. A devenit mai puternic si mai mare prin durere si pentru a se proteja de durere...A transformat durerea in arta. Si a facut-o sublim, a tinut capul sus si si-a recunoscut slabiciunile, le-a transformat in arme... iar armele sale au fost si sunt CUVINTELE. 

Cartea este mai mult decat am reusit eu sa cuprind, este mult mai mult. Dar ma voi opri aici, pentru ca o carte trebuie traita si descoperita, nu pusa pe tava...

Wild tales -it's been a while- and Mandel orange rice choc by Vivani

Let's say Roald Dahl, Pedro Almodovar and Quenteen Tarantino decided one day to have coffee together and just for the sake of it, play with things. Being busy and all, they picked out this guy, Damían Szifrón, to be the writer-director of their wickedness and give it to us straight: revenge is a bitch. Or is it a saint in disguise? I guess you have to give Wild Tales a try to decide for yourselves to what great lengths you would go to hit back.

In this portmanteau of wild tales, there are six stories: Pasternak, The Rats, Road to Hell, Bombita, The Bill, and Till Death Do us Part. Each of them depicts various shades of revenge and how people choose to embrace their instincts and frustrations. All characters are crazy, on the brink of losing their minds and simply acting on their madness. What links all stories together is the sense of humor residing at the depth of their charm.

Vengeance has never tasted sweeter and we are given plenty of stances of its driving force. There is rhythm and good story telling, there is humor, bitter as bile on a good day, there is dialogue and there are well-drawn characters. Music fills in the blanks in the story and then, there is this passion residing behind the actions of the characters. All stories are imbued with a fiery rhythm that fluctuates as climax is reached. 

My favorite is by far Till Death Do Us Part. Apart from drawing this interesting picture of revenge, it is totally satisfactory as in always nurturing - at least where I am concerned- this secret desire to trash a wedding reception. All weddings are about making people look and feel perfect to the point of being nauseous. Every detail is carefully considered and it brings both satisfaction and frustration to the bride and groom to see all their expectations turned into reality.  But then, how stupid is it for the groom to invite the workmate he has just screwed to his reception? Turns out that the bride is moody to the point of being wicked and all perfection crumbles to pieces. I might be a weirdo but it instantly brought to mind a Bob Dylan favorite of mine, Beyond here lies nothing. You can go crazy and act like a maniac, hurt and get hurt and when all bad feelings are set free, you go back for more. 


So, whenever the story keeps you involved and amused, you feel like nibbling on good chocolate. Wild tales seemed to resonate with Mandel Orange Rice Choc by Vivani. This organic chocolate is produced at the family business of Ludwig Weinrich with more than a century of experience in producing chocolate. I like them as they are interested in investing in the healthy agricultural practices in the countries where the raw materials come from. Ever since I made my own chocolate for 8 hours, I have come to appreciate the whole process and to understand the importance of quality products used in the making process. 

This particular bar is special since it is made of rice drink powder instead of milk. You have the fruity orange bits and chopped almonds dipped in fine creamy cocoa rice drink mass. And it feels different against you palate and the caramel lingers on till you come to think of it as a second coating to your mouth. After all magic is gone, you are left with a tinge of orange oil on you tongue and of course, that addictive urge to go for more. This Vivani matter needs to be closely looked into because vengeance and chocolate somehow work like magic.

Chocobar Dark&Cream