; movieschocolatebooks: August 2015


Thursday, August 27

Karate Chop by Dorthe Nors or how stories suit your voice

I love The Paris Review, the feeling of immersion into good interviews, where writers are peeled off their layers until raw essence is verbalized. I peruse it for the language, the titles, the revealing dialogues, the inspiration for reading, which equals, most of the times, the unexpectedly pleasant discovery of new writers. Dorthe Nors is one of such moments of serendipity and Karate Chop is among the best borrowed books I read in US.

A karate chop slices the sealed air and delivers a slanting stroke of the hand against an object, a person, a limb, a heart, a row of words, a life, some accumulating fear or the invisible face of the reader. This is how it feels when you read Dorthe Nors- hard-hitting, condensed sequences of ordinary life captured in a volume of 15 stories that hits you hard. They have inducing titles and unexpected endings, snippets of random existences shadowed by fear. Fifteen stories in 82 pages may be short, yet they are vivid and dark-humored, dainty and ripe with life resurrected, life reinvented, life mocked at and life full with more life. There is no inertia, yet there is not sparkling wit. They keep the reader balanced, hardly ever pushed to the limits or challenged to utter harsh truths.

In one story, Female Killers, the writer tells us about one of her female characters: Maybe that's why she opens doors in the mind. Doors, stairwells, pantries. This is how reading feels to the familiar eye, as well- as if opening endless doors into lives and dreams, into yourself and the author alike. The unique sensation is that of touching the inner fibers of the narrative and intruding into the very details that make the human heart. Building and unmaking characters, the intricacy of their inner motions in and out of themselves is trans-lucid in Dorthe Nors' writing as if a magnifying glass were attached to the reader's eyes. Violence, cruelty, compassion, self-doubt, randomness all pile up in-between the pages of a miniature string of stories.

Dorthe Nors is a Danish, promising, introspective writer, author of three novels and two novellas and a welcoming presence in Karate Chop, where sometimes almost nothing happens, yet in such a descriptive manner that gives it more substance than one should find in the fullness of everything.

Saturday, August 15

Bastarda Istanbulului- Elif Shafak by NICO

Un titlu de carte puternic, te loveste si te face sa te pregatesti pentru ce este mai rau. Dar avem o carte frumoasa, calda si aromata am putea spune…Avem de-a face cu o poveste ciclica, o magie a vietii ce te loveste cu ceea ce i-ai dat si cu cee ace ai tinut ascuns in tine, doar pentru tine. Eu i-as fi spus ‘Povestea unei fete’ sau ‘Istanbulul si povestile lui’ sau si mai bine ar fi mers ‘Furia’..dar cred ca ar fi fost un titlu prea fad pentru diferitele povesti si fatete povestii ce sunt mai apoi unite intr-un fir principal. 

Bastarda Istanbulului’ este povestea mai multor personaje feminine, este lumea familiala a femeilor unei familii istanbuleze cu toate implicatiile si dedesubturile trecutului unei familii. Este o poveste ce porneste din acelasi punct temporal trecut, se desparte, pentru ca mai apoi sa se regaseasca si uneasca. Este poveste unor femei caractere, diferite, luptatoare si normale pana la urma. Parerea mea este ca femeile sunt luptatoare prin natura lor, prin instinctele materne cu care se nasc. Este o putere pe care nu o poti controla, doar o simti sau o manifesti fara sa te gandesti, instinctual. Cu ea treci prin multe. Femeile din acest roman nu sunt toate mame, dar sunt feminine, puternice, armonioase si frumoase prin diferentele dintre ele..dar mai presus de toate sunt misterioase, chiar magice. Frumusetea romanului este data de aceste personaje feminine care sunt motiv de expunere a unor evenimente istorice uimitoare, a istoriei Imperiului Otoman, istoriei armenilor ce au fost ucisi, torturati, mintiti, haituiti in timpul genocidului de la 1915 din Turcia, a istoriei republicii si per total, a istoriei universale...suntem un tot unitar pe acest pamant. Si de aici, din aceste conflicte trecute vedem repercursiunile si sechelele lasate de trecut asupra oamenilor, vedem fragilitatea si puterea omului, calitatea lui de a fi sau nu uman…

Fapt: in 1915, 250 de intelectuali armeni au fost omorati sub diferite pretexte inchipuite, de catre turci. Pentru a putea sa dezbine si domine comunitatea armeana din Turcia, le-au omorat capetele destepte, intelectualii… restul au fugit, dar niciun om important nu a scapat. Se numeste genocid. De atunci, exista ura dintre turci si armeni. Dar partile si parerile sunt impartite, sechele si trairile, cosmarurile si tristetile sunt de ambele parti, iar autoarea ajunge la o concluzie pentru fiecare participant al istoriei: Turcii sufera de ura de sine. Armenii sufera de autocompatimire. Ce impresioneaza in povestea familiilor prezentate aici, a coincidentelor si povestilor ce despart si unesc aceste familii, sunt mancarurile, bucataria. 

Mancarea este subiect si personaj in acest roman. Mancarea si servitul mesei este cimentarea relatiilor familiale, regasire, acceptare si revolta. Trecut, prezent si viitor. Mancarea este ceea ce pastreaza unitatea unei familii. Mancarea traditionala, specificul fiecarei comunitati, tari si familii se invart toate in jurul mancarii, Membrii unei familii participa la prepararea mancarii si isi pun amprenta asupra ei, dezvaluindu-si personalitatea, secretetele, care altminteri sunt ascunse ochiului liber. Mancarea aduna familia si creaza amintiri, un trecut comun, o mostenire sufleteasca, un dans al aromelor. Este confirmarea timpului si spatiului in familia traditionala. Mancarea este personaj...dovada acestui fapt este ca fiecare capitol poarta denumirea unui element comestibil...mai putin unul, surprinzator si inchizator de drumuri. 

In Bastarda Istanbului descoperim lumi fantastice, colorate, imbietoare, intortochiate, pline de viata si de povesti. Imi plac povestile, chiar si obiectele cu povesti...poate de aceea mi-a placut cartea, Este despre un oras de poveste, un oras viu si schimbator, puternic si slab, frumos dar labirintizat, un oras cu suisuri si coborasuri... Istanbul. Orasul-barca, Umbrela atator etnii care vin si pleca…istoria o dovedeste. Orasul-umbrela. Orasul care se hraneste din Bosfor si care atrage locuitorii sai, tinandu-i prizonierii frumusetii lui. Orasul viu, Orasul lui Aysa, Zeliha, Banu, Feride, Cevriye, Gulsum, Petit-Ma, Shushan, Armanoush si nu numai… Orasul colorat de femeile ce il populeaza. Istanbul.

Cartea aceasta este o poveste cu tot ce ar putea atrage. Este o poveste de familie, pentru familii si pentru cititori ce iubesc cutitul, hraneste suflete insetate de povesti frumoase. Ea cuprinde povesti trecute, povesti prezente si povesti cu sperante....

Tuesday, August 4

The Telling Room by Michael Paterniti or cheese my way

A story is time itself, boxed and compressed. It is the briefest entertainment and simulacrum of real life, which is big and messy and requires a strange kind of endurance. The story is stylized for that flash of laughter and pain, thwarted desire and odd consummation, while life waterfalls with it - all of it- every day: prodigious, cloying, in decay. And when the story is finally over - even if the protagonist survives a spray of gunfire and goes on living - it's over. Meanwhile, life carries on, river-swift. 

I did some reading, took a test, read some more, asked a professional and it was crystal clear: I have an addictive personality. I shelter my own reward system at the back of my mind. I attach myself to the receptors in my mind where chocolate, for instance, fits like a golden key to the right lock. I used to be a slave to the mighty god of chocolate for years. Always imagined him to be a brown, chocolaty chubby version of Buddha, always ready to gulp some more and save nothing. Once I had three tablets in one day- Lindt was my religion, dopamine my favorite attire. I might be done with it now or simply taking a break. I may be growing out of this addiction into another or simply in the middle of a readjustment period. Either way, I can still appreciate the addiction in some readings, people, or state of minds. The Telling Room reminded me of my dependence on such things as well-flown words, simple, yet intense stories, food at large and as the binder between ancestral energies and the untamed side of us, people. Some books see through you for the weakness there is inside and then you instantly click at the way you mirror back at them.

Part travelogue, part meditation on the meaning of life, The Telling Room: A Tale of Love, Betrayal, Revenge, and the World's Greatest Piece of Cheese is a journey into the realm of the senses. If you are a foodie or a cheese-monger, make sure you have a plate to nibble on, close to you, so as to deepen the experience. You are bound to take a pause from the munching every now and then to occasionally sigh, frown, melt, dramatize, marvel at. Should you find yourself awkward and restraint, unwilling to exercise all addictive demons, indulge into the feast. This is a book that promises to make you fall for Spain, history, reconnecting with the traditions, simple life and the sacred relation between our food and our bodies. Cheese made with love, recapturing family history, conquers all traveling hearts and bears undying stories. Everything that comes from passion is meant to be immortal, transcending hearts, geography, and roofs of mouths. You are bound to taste the Paramo de Guzman cheese as if it were next to you, in your own bodega, spinning its tale in the telling room of told and untold trials to reach perfection in a bite. It will leave its trace in your mouth as the plot thickens and you will get a glimpse not only at the living clips of the writer who crossed the world because he wanted to believe, but also into a land that breathes history and beauty.

To me, this book speaks of addiction. The way you can grow on a dream and never let it go, regardless of place, time or nature. The simpler the life you lead, the more chance the feeling is inlaid into you, running the veins like the worst of drugs. Alfonso, the cheese maker, has a dream- to show respect to values, tradition and his way of life. He makes cheese to celebrate his father and to help people grasp the meaning of a rustic, unadorned, unpretentious existence. This books sings life in its simplicity. 

Even for a city boy, may he be a writer, father, husband and Italian proud bearer of his elders' name - Paterniti, the making of dreams knows no boundary or religion, no size, color, or logic. Ambrosio's cheese is soulful because his heart is poured into the making of such queso that swept the world off its feet. Food tells a story, his cheese speaks of his family. Technology constantly kills the dream by processing the love. It raises a wall between the eater and its food. No such sin should come out of a creator's hands. Yet, Ambrosio falls for the trick in the name of love and friendship and technology equals betrayal. In the bigger picture, technology with all its gadgets, keeps us distanced from the authenticity of life. Modern man has forgotten how to take a dump properly and it shows. Ambrosio knows. It takes art and practice.

Image result for the telling room book

Addiction also lies in the way the writer becomes mesmerized with a cheese he has never tasted, yet felt drawn to, in a magical way. Layers and layers of narrative pour into the story and the reader becomes actively tangled into this tale of love and treachery in the name of food. The reader is free to take sides and decide what fills his heart. Lessons of friendship, wine, food, silent fields of sunflowers, ruins into the heart and against a blue patch of sky, all bustle into the story and resonate into the reader. Are you accumulating every word into the heart, mind, senses? Are you starting to grow a craving for the mighty cheese, to meet its maker, to walk its lands and share some wine in his telling room? If you do, you are addictive by nature. To beautiful things and to something larger than life that flows through your veins, food memories merely an excuse to give in. To cheese mainly.

Monday, August 3

Splendida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini by NICO

Cartea femeii si a puterii femeilor.

''Nici c-ai putea sa socotesti acele luni ce-i stralucesc pe acoperisuri. Sau miile de sori splenzizi ce i se ascund dupa ziduri'' O femeie, doua femei, multe femei, toate femeile- femeia...

Ce este ea? Femeia? Ce o face atragatoare, frumoasa? Ce o face sa fie dorita? Sa fie oare mersul, felul de a misca mainile cand gesticuleaza sau felul in care mainile i sa odihnesc in poala in rastimpuri? Sa fie felul in care isi misca gatul sau capul cand priveste sau cand este intesata de ceva? Sau sa fie oare zambetul cateodata timid, cateodata jucaus sau rasul din toata inima? Sau sa fie privirea? Cea mai frumoasa privire apare cand ii place ceva anume, cand apare interesul pentru ceva, indiferent de natura lui. Sau sa fie felul in care se fastaceste cand se rusineaza, sau felul in care isi pleaca privirea imediat cand parea ca este puternica si stapana pe ea? Sau fie oare fata care se lumineaza cand gaseste o solutie sau cand gandurile i se leaga in idei? Sa fie liniile corpului? Frumosului corp de femeie cu adanciturile,bscobiturile, gropitele si ascunzisurile lui,  ce asteapta sa fie descoperite, mangaiate, sarutatate si laudate? Sa fie oare parul lung sau scurt, drept sau cret care imbraca un chip iubit de cineva, cel mai frumos chip pentru cineva anume? Sau sa fie ceea ce se ascunde dincolo de fata si ochii ei... creierul ei plin de idei, de creativitate, de maturitate si copilarie in acelasi timp, de alinturi si mustrarari, de griji pentru alti oameni, de sperante si planuri, de trecut, prezent si viitor, de putere si slabiciuni, de tot ce o doare si o slabeste, dar si de ceea ce o intareste si revitalizeaza continuu? Eu cred ca mai presus de toate este frumusetea ce apare pe chip cand se simte utila, laudata, apreciata, sustinuta, corectata, daca este cazul si iubita. Eu cred ca o femeie infloreste cand sperantele si asteptarile ii sunt hranite frumos si drept.

Dar cartea aceasta nu este despre astfel de femei. Nu... nu este. Este despre femei ce traiesc intr-o alta lume. Intr-o lume paralela celei in care noi ne facem dansul zilnic. Intr-o lume unde sa razi pe strada este interzis, unde sa apreciezi culorile este interzis, unde fluiditatea frumoasa a corpului unei femei este interzisa, unde aratarea chipului este interzisa...unde cuvantul 'femeie' este la limita dintre om si animal. In Afganistanul talibanilor. In cultura care pune barbatul pe primul loc, cuvantul barbatului are intaietate sau anuleaza cuvantul femeii.

Aceasta carte este despre doua femei puternice, dar incoltite si doborate de societatea in care s-au nascut si in care au crescut...doborate, dar nu invinse. Despre doua femei care dovedesc ca dincolo de tot si toate, dincolo de toate bogatiile materiale, conteaza invatarea si cartea, conteaza sa ai cunostinte generale, conteaza sa stii sa citesti, sa vorbesti si sa te adaptezi, conteaza sa te hranesti intelectual...pentru ca de acolo izvoraste speranta. De acolo ele si-au hranit umanitatea si puterea de a isi inchipui un viitor, de a spera, de a putea privi in fata un barbat-animal, un barbat- calau, un barbat nebarbat. Chiar si puterea de a fi mame, sotii, prietene, fiice, surori...oameni. Mariam si Laila sunt doua femei frumoase. Frumoase pentru puterea lor de a se supune si in acelasi timp impotrivi, pentru puterea lor de a se ridica si rezista, de a se cadea si de a continua sa cada fara a fi invinse...chiar de a accepta imposibilul si de a forta limitele lui.

''Splendida cetate a celor o mie de sori'' este ravasitoare, este zguduitoare si dureroasa pentru femeia din mine, pentru tot ceea ce cred eu ca face o femeie sa fie frumoasa, pentru ceea ce eu cred despre cuvantul ''femeie'', pentru creativitatea si salbaticiunea atragatoare si imbietoarea unei femei. Te face sa te intrebi daca ai putea sa rezisti unei astfel de lumi, daca superficialitatea ce ne inconjoara merita acceptata, daca alegerile tale sunt importante, daca esti o femeie destul de libera si independenta sa te exprimi si sa te manifesti cum simti, daca esti destul de educata sa accepti ceea ce uneori nu poate fi acceptat, daca ai curajul si libertatea s apui inrebari dar sa si primesti raspunsuri pertinente si respectuoase, daca balanta ta interioara te ajuta sa te dezvolti, daca ai voie sa gresesti si sa ti se ierte greseala, tu asumandu-ti-o si cantaridu-i valoarea pentru tine si cei din jur. Daca respectul tau se intoarce la tine.

Este o carte frumoasa si trista, dar plina de speranta, in care intunericul te face sa apreciezi lumina, amplifica lumina, o face stralucitoare si orbitoare chiar... Am simtit praful, nisipul si pamantul Kabulului in gura, mi-au scrasnit dintii si am plans pentru nedreptatile si spenatele lor, pentru fiecare bataie si pentru fiecare admonestare administrata ''corespunzatot''... pentru fiecare actiune facuta cu scopul de a le micsora, de a le stirbi frumusetea si lumina.

Femeile sunt atat de frumoase...in felul lor fiecare. Dar cele mai frumoase femei sunt cele independente, pentru ca ele au primit de la omul de langa ele- tata, mama, sot sau prieten- increderea lor ca pot sa faca ce doresc si pot sa fie cum doresc. Acelea sunt cele mai frumoase femei. Cele care merg drept, privesc ce le place si cum le place... si daca un barbat isi doreste o femeie, are datoria sa ii fie egal si sa isi folosesca puterea pentru a o proteja, nu a o face mica, pentru a o stirbi, ascunde sau uniformiza. Barbatul trebuie sa o infloreasca prin puterea lui. De obicei nu imi plac cartile in care barbatii scriu despre femei -personaj principal, ca si cum le-ar cunoaste, le-ar fi alter-egou-ul. Dar exista si exceptii... Aceasta este una dintre ele. Cred totusi ca Khaled Hosseini a facut si din istoria Afganistanului un personaj.