; movieschocolatebooks: January 2015


Thursday, January 29

Copilul Divin de Pascal Bruckner by NICO

Neputand fi pretutindeni, Dumnezeu a inventat mamele.- Yiddish proverb

Ce ai face, ca mama, pentru a te asigura ca viitorul copilulul tau va fi unul stralucit? Ca al tau copil va avea succes si va fi cel mai bun? Raspunsul este fara a sta pe ganduri: TOTUL!

...exact despre acest lucru este si Copilul Divin, despre o mama ce ofera copilului intelepciunea lumii. Ii da posibilitatea sa se dezvolte si sa se maturizeze inaintea celorlalti, inaintea multimii. Ii da avantajul gandirii si invatamintelor trecutului. Madeleine, fiica introvertita si stearsa, transformata de catre parinti in ''paria'' si fortata sa stea inchisa in singuratea ei, evadeaza casatorindu-se cu prima persoana ce i-a aratat un pic mai mult interes. Ramane insarcinata curand si in acel moment isi propune ca viitorul ei copil sa fie tot ceea ce ea nu a fost, chiar mai mult- sa fie cel mai destept, cel mai cel...si reuseste. Intamplator afla ca va avea gemeni: Celine si Luis.

Le ofera acestora prin intermediul microfoanelor, inregistrarilor si verbalizarilor proprii puterea cartilor, a cuvintelor si cunostintelor ce se afla in carti- carti de tot felul. Ii transforma in adulti cu discernamant, inca din perioada fetala. Cele noua luni de sarcina se transforma in transmitere si acumulare de informatie stiintifica, matematica, filozofica, literara etc- tot ceea ce mai marii timpului considerau a fi calitate tiparita. Cum necum, au deprins capacitati nebanuite, devenind enciclopedii ei insisi. Totul desfasurandu-se in taina, dar cu ajutorul doctorului Fontane si a surorii acestuia. Acesta este inceputul cartii, povestii, hiperbolizarii si distorsionarii realitatii pentru a fabula pe marginea unui subiect indragit de multi, daca nu de toti: puterea, mai clar- puterea absoluta.

Ce ai face daca ai avea puterea absoluta? Daca ai deveni intruchiparea ''liberului arbitru''? Daca ai fi atat de mare incat ai vorbi despre tine la persoana a treia si eventual cu litere mari?

Cartea aceasta este despre puterea absoluta. Sespre un copil care a ales sa nu se nasca, pentru ca lumea exterioara i-ar lua din capacitatile de concentrare asupa studiului, i-ar lua din unicitatea existentei pamantene, dar mai ales l-ar tine departe de suferinta oamenilor obisnuiti, a relelor si rautatilor lumii cotidiene. Alege sa ramana in adapostul si caldura materna, facand din mama sa o gazda permanenta. face din ea un provider de cunostinte si conoastere. Devine Copilul Divin, care il face chiar si pe Dumnezeu sa se supare si sa intoarca spatele umanitatii, creata chiar de El. Devine cel mai destept om de pe pamant, depasind valoarea filozofilor trecutului si prezentului, depasind oamenii de stiinta ai trecutului si prezentului sau. Devine copilul matur, puterea absoluta a momentului sau. Devine idealul fiecarui om in ceea ce priveste realizarea spirituala si existentiala. Ce se intampla cand o persoana are atat de multa cunoastere? Abuzeaza de ea. Oricat de destept ar fi, un om este in esenta un om,deci are slabiciuni. Are in el trufia maretiei si egoismul unicitatii. Devine materializarea liberului arbitru. Dar prea multa maretie distruge... prea mult din ceva particular distruge, modifica balanta interioara, creaza monstri. Luis, copilul divin, si-a insusit atributele maretiei si grandorii creierului si cunoasterii universale renegandu-si chiar creatorul....oare a facut bine?

Imi place Bruckner, a devenit unul dintre favoriti. Impleteste frumosul si uratul intr-o maniera ce nu te lasa sa abandonezi o carte, te prinde in mrejele uratului si cuvintelor, te prinde si te tine pana la sfarsit in povestea lui. La inceputul acestei povesti aproape nu il recunosteam printre cuvinte, parca nu erau ale lui...erau prea curate, prea frumos asezate si dadeau bine. Era un scriitor curat. Dar el nu este asa, este uratul si frumosul in acelasi timp, este indecenta si vulgaritatea vietii imbracate in cuvinte si ascunzand subintelesuri, cosmaruri si vise deopotriva. Face din sexualitate un personaj. Bruckner este noaptea fiecarui individ...cu visele, cosmarurile, dorintele, zbuciumurile si ascunzisurile sale, este noaptea cu stele si umbre, este ascutimea simturilor prin estomparea sau amplificarea alternativa a intunericului fiecaruia.

Tuesday, January 13

Whiplash or how to break a spirit

I am left puzzled after watching this one. Drawn to write about it, yet fearful about how it is going to feel asking some uncomfortable questions. For instance, does an artist -may he be a writer, a painter, a musician, a dancer- need to fear being abashed by others and life itself in his pursuit of perfection? Do we come out as being great on our own, at the price of our own abandonment or do we allow others to break us and make us back into excellence? Who gets to tell you what is at stake before embarking on the strenuous road to greatness? Call them redundant or, on the contrary, essential questions. And only if you want to find yourself among "the greats'' as the main character of this movie aspires to be.

And I am not done questioning myself and these readers of mine. Where do we draw the line, as teachers, between fostering talent into a pupil and carefully watching over his steps and turning ourselves into ferociously demanding, abusive tormentors? In the age of overtending to the harmonious development of a child, where adults deprived of warmth and unconditional love spend endless hours in therapy or toying with the idea of either suicide or slowly slipping into the same abusive pattern, here comes Whiplash. Ruining your every fantasy of the beneficial, satisfying, rewarding student-teacher relationship. Say goodbye to Dead Poets Society or any warm reminiscence of To Kill a Mocking Bird. Let in all those dreadful stories of over-starving, love-deprived, childless gymnasts who went through hell to make it to the big competitions and bring back home gold medals. And I know the safe answer to this- there is no gain without pain. Nothing great comes out of enjoying your comfort zone and wrapping yourself into coziness. You need to go for it and hope that somewhere on the way, some lizardlike, yelling, gangsterish figure shall do you good by taking you down, mocking you, humiliating you, pushing you to the very edge of insanity.

Come meet Terrence Fletcher (JK Simmons), a jazzman with a foul temper and the scary muscles, a freaky conductor, high on black, tight clothes. He loves ruining it for all the student musicians in his band but soon comes to enjoy tearing to pieces the soft nature of Andrew Neyman (Milles Teller). Andrew was raised by a single father and lives for playing the drums. He is a student at the Shaffer Conservatory and after pulling up the courage to ask out a beautiful girl, he has the audacity/stupidity/maturity to cut her off for focusing entirely on music. He comes to realize that it is impossible to leave the world aside or behind you and that we have various needs in life. It is funny how whenever he gets a boost in his pursuit for greatness in jazz, he reaches out for her to share. When he is down and expelled from the prestigious school for having given in to Fletcher's abuse and attacked his teacher, he turns into a robot. He eats, goes to work, walks the streets, returns to his movie-watching routine with his father and no longer feels music running down his veins. His statement against the cruel treatment of the teacher gets Fletcher fired and playing the clubs. When they accidentally meet, Fletcher plays him again, as before, swaying between the soft, understanding person and the cunning, revengeful abuser. Andrew falls for the promise of being the next Charlie Parker and when being embarrassed again, on stage, he takes charge of the situation. He beat him up once so there is no point in doing so. He has a moment of weakness and leaves the stage, only to return to run the show for Fletcher and his crowd of musicians.

What do you make of it? Do you get yourself to applaud the abusive manner of the teacher who goes the whole nine yards to find the next remarkable jazzman hidden under layers of self-sufficient comfort and minor accomplishments? Or do you shudder at the thought of such a person secretly hoping your kid will never fall into such hands? What about Andrew? Is he mature enough to decide that such an experience shall get him to the jazz walk of fame? Or is he stupid enough to chase a dream that shall leave him emotionally disabled? Do artists have to give it all to the drive that fuels them and at the same time, slowly burns them out? Is it worth it and is it all a human being needs in life? The answer to the last questions is what probably has me writing reviews instead of great short stories or outstanding novels. To me, it is a matter not only of choice but of being strong enough to fight the good fights. As a teacher, Fletcher is the nightmare I dread to ever become whatever the costs and the things I come to lose on the way to greatness, be that mine or the students'.

As a movie buff, chapeau-bas to JK Simmons who proved himself to those who thought him a television actor only or eaten up by fatherly figures such as the one in Juno. This Miles Teller- I say his name shall come back to our minds in the future for he has what it takes to make it as an actor. As a swing jazz lover, this is a movie full of rhythm and an opportunity to ravel into the beaty sounds of good music. And on a final note, does rejection breed greatness or monsters under the very bed of the great ones?

The Judge by NICO

The Judge ... Robert Duvall, Robert Downey Jr si Billy Bob Thorton. Filmul se descrie prin actorii sai, de data aceasta, prin ceea ce ei aduc cu sine in film si prin subiectul si actiunea filmului.

The Judge sau August Osage County in varianta masculina. Drama falimiala si subiect aproape adus la saturatie- baiat plecat din oras mic se intoarce sa ia parte si eventual sa rezolve o drama familiala. Evenimentele degenereaza si...probabil ramane. Robert Duval este ''judecatorul'', este tatal a trei barbati, sot si persoana respectata de locuitorii orasului sau, pentru integritatea sa. Robert Downey Jr- avocat, fiu, tata, frate, sot, barbat ambitios, destept si un pic in deriva. Billy Bob -sarpe. Billy Bob este ceea ce stie el sa fie- el! Sarpe prezentabil, rol scurt, dar vizibil. Avocat. Pentru ca acest film sa fie prezentabil, avocatul Robert Downey Jr avea nevoie de actori pe masura lui, care sa poata sa ii sustina rolul...si a avut. Robert Duvall este ceea ce stie el sa fie- prezenta ce impune si ramane pe retina, aduce cu sine trecutul, aduce bagajul de a fi un mare actor, comparabil lui Meryl Streep in Osage County- aproape o egaleaza.

Avocatul si fiul Downey Jr aduce cu sine carisma si spiritul sau cocky, aroganta si playfulness, aduce omul Downey in film... este un dansator prin rol, este exact ca Johnny Depp- un caracter, un personaj in sine...dar nu o egaleaza pe Julia Roberts in acelasi Osage County; poate nu o egaleaza pentru ca femeile au ceva al lor, se expun, isi asuma riscul expunerii sentimentelor. Sunt leoaice. Se lupta, se arunca, risca prin expunere, ele stiu asta...dar tot o fac. Se expun, dar si ''musca'', sunt mai ambitioase, mai pornite, dezamagirea o tranforma in arma, isi transforma slabiciunile in arme. Femeile sunt gata sa foloseasca multe cuvinte pentru a te face sa intelegi ceea ce ele simt- de aceea Robert Downey Jr nu o egaleaza pe Julia Roberts in variata sa de drama familiala. Este barbat. Barbatul din el il forteaza sa fie limitat in exprimare. Emblema ''asa sunt barbatii'' i se aplica...nu numai lui, poate aproape tuturor actorilor barbati, mai putin lui Robert Duvall- el este prea experimentat sa nu stie sa se exprime, este ''lup batran'', este alta categorie- upper class.

Acesta este un film despre probleme de familie, despre parinti ce incerca sa faca ceea ce stiu ei mai bine, astfel incat sa isi educe copilul in directia reusitei, a reusitei in viata. Parinti si copii ce pastreaza resentimente, tati ce incearca sa fie tati si exemplu. Fii ce se simt dezamagiti, lasati de-o parte, uitati, alienati de familie, paria printre ai lor si apoi, iar resentimente transformate in frustrari si chiar ura. Eu cred ca Downey a facut un rol bun, nu foarte bun, nu cel mai bun...bun. Glumele si fata lui sugubeata au diminuat acel ceva ce ar fi facut ca acest film sa fie mai dramatic, mai mult. Dar este doar parerea mea amatoare. Imi place Downey Jr, un bad boy slippery, arrogant and smart-ass. Dar nu este facut pentru drama sau nu am vazut ce trebuie. Sau poate sunt prea sentimentala si prefer cuvintele deschise, in locul limitarilor, prefer exprimarea deschisa a femeilor din Osage County, in locul dramei masculine din The Judge. The Judge este un film cu barbati, despre barbati, facut de barbati. Putini barbati isi asuma1 riscul exprimarii libere.Tatii cu fii, fratii intre ei...despre asta este vorba.

Cateodata nu e prea tarziu sa fii deschis, chiar daca esti barbat. Nu des- ca ai da dovada de prea multa slabiciune, ai deveni slab, dar macar atunci cand vezi ca ceva incepe sa doara, sa lasi ambitia si sa vorbesti. Robert Duvall, tatal... un alt Robert, Downey jr fiul, reusesc sa nu fie prea tarziu pentru o familie fictiva si o poveste frumoasa, despre barbati, ce sunt barbati...Poate de aceea ne si plac, noua femeilor, barbatii ca ne forteaza sa ii exploram, sa ii ghicim, sa ne lamentam si sa fim femei pentru ei., Barbati puternici si limitati in cuvinte...dar uneori e prea tarziu, pentru exprimare....sau poate nu.

Wednesday, January 7

House of sleeping beauties by Yasunari Kawabata

Or let me tell how reality gets to be seduced by dreams, which is more than fascinating in the fiction world where you can easily picture life in metaphor.

House of sleeping beauties is one of Yasunari Kawabata's stories that feels rather concerned with the beauty of language and unadorned feelings than the story itself. However, the tale is interesting as well- Eguchi is an old man who seeks after the revival of his soul and youthful sensations by paying to share his bed with a sleeping girl. What triggers his curiosity in the beginning, turns into a sort of numbing addiction that makes Eguchi end up going to the place more often than expected.

"For Eguchi when he came to this house, there was nothing more beautiful than a young face in dreamless sleep. Might it be called the sweetest consolation to be found in this world? No woman, however beautiful, could conceal her age when she was asleep. And even when a woman was not beautiful, she was at her best asleep." (p. 64)

At first, the thought of such an unusual situation is hard to welcome. Then, the beauty of the language and the unexpectedness of it all catch you unprepared and you find yourself enjoying the story for its richness. House of sleeping beauties is about the mysteries of both life and the human mind. If feels as if Proust repeatedly took his madeleine from his famous sweet, indulging episode, next to him, first looking into its perfect shape, then taking a soft bite into the lemony, almondy flesh. Eguchi does not force memories upon himself, but lovingly embraces all recollections of past women and adventures into the bed that seems to shelter them all. His wife, daughter and former mistresses take turns into crawling from down the memory lane into his present, reminding him of decisions he took or the way he reacted to the beauty around. Repentance has never felt sweeter than in the presence of a naked, sleeping young woman. To a certain extent, there are traces of Nabokov's Humbert in the way the old man craves for young flesh and even a shred of late-blooming love as yearned for by the anonymous character of Gabriel Garcia Marquez's Memories of My Melancholy Whores.

It is one story that feels hard to tolerate. Sharing the bed at sleeping hours with another is among the most intimate gestures and sometimes, people sleep better alone. Dozing off in the warm presence of a sleeping, as in drugged, young woman, taking time to slip into her scent and learn by heart the curves and edges of her body at rest, could be intriguing or, on the contrary, a bit edgy. It is a matter of perspective and tastes. However, if you decide to see the story for what it is -pleading with the ruthless passage of time- then you shall find beauty lying not only in Eguchi's presence but all around yourself, your recollections of youth and the inner urge to stall time at all costs.

The kind, soft gestures of women asleep, the way old age marvels at the folding grace of youth and Kawabata's simple, penetrating language and imagery are definitely an incentive to take time to luxuriate in the comfort of this story, in and out of your own skin, peeping into the warm beauties that serenely sleep at the end of your fingertips. Inside the story and your minds.

Tuesday, January 6

Micul Print de Antoine de Saint-Exupéry by NICO

Micul Print ar putea avea si un alt titlu ''pentru dragostea unei flori''. Am citit undeva, nu mai stiu exact unde ceva de genul: daca vrei sa scrii o carte si doare prea tare, scrie o carte pentru copii. Citind aceasta carte, cred ca intentia a fost sa dechida ochi si sa imbrace in subintelesuri naive realitatea ''serioasa''.

Micul Print este o carte in aparenta pentru copii. Este o carte pentru adultii cu o ramasita de copil, este hrana pentru copilul din noi, pentru nebunia ce ne stapaneste si este o haina pufoasa si frumoasa facuta pentru realitatea ce ne inconjoara...o realitate dezamagitoare uneori, un vartej ce ne prinde si din care reusim cu greu sa iesim sau sa ne ridicam... daca reusim.

Micul Print este povestea unui copil-adult-naiv, ce s-a indoit de dragostea florii sale, doar pentru ca aceasta nu era mieroasa si cu vorbe dulci mai tot timpul. Asa ca, suparat pe ea, a plecat prin lume sa descopere si alte lucruri noi ce i-ar putea umple inima de bucurie. Dar chiar in ziua plecarii, floarea a reusit sa il induioseze si sa isi arate adevaratele simtaminte fata de el, ocrotitorul ei si partenerul ei de vorbe. Atunci a realizat el ''tandretea ascunsa indaratul bietelor ei siretlicuri'', pentru ca ''florile sunt atat de contradictorii'' ,iar el '' era prea tanara ca sa stie sa o iubeasca'', dar pentru ca asa se hotarase... iar ea a inteles ca el trebuie sa plece.

In calatoriile sale, vedem lumea noastra, in care realitatea de zi cu zi ne loveste cu multe inutilitati cu care ne umplem viata, intalneste oameni ce se irosesc aiurea, fac activitati doar de dragul de a le face, fara a avea o insemnatate logica, ci doar pentru ca sunt superficiali, pentru ca mandria nu ii lasa sa fie normali si obisnuiti, oameni care vor sa uite dureri asa ca se ascund in spatele unor indeletniciri mai putin frumoase, oameni avari, oameni tristi...si mai toti cei intalniti- singuri, fara un alt suflet cu care sa isi impartaseasca activitatile, tristetea, bucuria sau dorintele. Singurele cuvinte de suflet si reale le are cu animalele sau florile, care simt naivitate omuletului curios si care il inteleg, il ajuta si chiar ii raspund la intrebari nerostite.

Toata povestea micului print este istorisita unui aviator, care la un moment dat si-a ascuns copilul din el, care si-a retezat creativitatea si imaginatia pentru a se alinia ''adultilor cunoscatori si seriosi'', pentru a deveni un om serios acceptat ca normal de societate ...dar fara stralucirea naivitatii si a creativitatii copilului.

Aviatorul fara sa isi dea seama, pastreaza in sine ascunsa bine o urma a neobisnuitului si fantasticului copilariei, astfel incat poate sa inteleaga intrebarile si cautarile in aparenta naive ale micului print. Aviatorul si printul devin trecut si prezent in ochii nostri. Calatoria micului print este calatoria fiecaruia dintre noi, este dorinta de special si de unicat a fiecaruia, este descoperirea faptului ca un lucru nu capata valoare decat daca tu ii acorzi timpul tau, vorbele tale, grija ta...daca tu il ''imblanzesti''. Si este normal sa iti para rau daca pierzi, inseamna ca iti pasa sau ca ti-a pasat, este normal sa te bucuri de o intalnire si sa o pui la suflet, este normal sa te bucuri de vederea unei persoane, daca acea persoana merita atentia ta, timpul tau. Micul print este fiecare din noi... eu, tu, trecutul dureros, viitorul necunoscut, este prezentul nesigur, este ceea ce ascundem de ceilalti ca sa nu fim raniti, dar si ceea ce oferim fara sa ne dam seama, pentru ca ''nu poti vedea bine decat cu inima. Esentialul este invizibil pentru ochi.'' Si pentru ca ceea ce este al nostru este cel mai important, chiar daca numai noi stim asta.

O carte trebuie citita pentru a fi inteleasa. Aceasta cu atat mai mult.