; movieschocolatebooks: March 2013

Pages

Sunday, March 31

A Separation

People get separated from one another by a glass partition, different paths in life or distance, though I believe the worst form of separation is the one from your roots and your beliefs, which is rather a form of personal recantation. A Separation (2011) is about all that and then some. It is one of the most sensitive movies I have ever seen, so full of emotions, the kind of movie that doesn't take any side, nor does it point any finger at any of the characters. The viewer simply relates to every character and it is through this form of empathy that you come to grasp the dynamics of human relations and the choices they make.


There are these two people, middle-class Iranians: Nader (Peyman Moadi) and his wife, Simin (Leila Hatami) facing their separating ways. Simin plans to leave the country to live abroad, but Nader wants to stay and raise their only child, an eleven-year-old girl called Termeh (Sarina Farhadi), in Iran. The two spouses do not choose to go separate ways because they hate each other or no longer love one another, but because Simin desires to take a different path. The trouble appears when Simin goes to stay with her family and her daughter remains with Nader, a situation shadowed by his father's condition: he suffers from Alzheimer’s and lives with them. Nader hires a help named Razieh (Sareh Bayat) to spend the day with the old man; Razieh comes with her own daughter, Somayeh (Kimia Hosseini). The woman is with child but it is not completely obvious whether Nader is aware of her situation or not. One very unexpected moment is when the ill father wets his pants and Razieh finds herself in a difficult situation so she calls for religious advice. “If I change him, will it count as a sin?” she asks and the daughter, sensing the awkward, tense moment, says: “I won’t tell Dad.” The same old man flees the apartment and Razieh is forced to go after him and in order to prevent any future similar escapes, ties him to his bed. Nader returns home unexpectedly to find his father in this situation so he has a fight with Razieh, pushes her out of the apartment, she fells down the stairs and has a miscarriage.

Nader is charged with murder, imprisoned, the whole trial is at length described and after his release, he has to pay money to Razieh and her indebted husband to compensate for their loss. At the last moment, while at their house to settle the matter, in the company of the husband's creditors, Razieh admits to having been hit by a car before the actual fall. So the case is closed and the husband's anger is appeased by the smashing of Nader's windscreen.

The film raises issues such as the lack of egalitarian rights, the religious interference in the people's life or the absence of human rights. However, the writer and director, Asghar Farhadi, has a democratic approach to a coerced, religious world. Although following the severe Islamic laws, Simin, the mother, is modern in the way she wears jeans and the way she thinks, wishing to offer her daughter the opportunity to live in a safe country. Thus, we have another form of separation, that of the Islamic world and the Western beliefs, and we should feel drawn to Simin's side, to her attempt to regain her independence. But we are not, as the director immediately counterbalances and has the daughter accuse the mother of the whole situation with her father, blaming it all on her leave. Termeh is a very convincing character, torn between the accusations brought to her father and the love she feels for him; she struggles to find the truth and is caught in this story of blunt truths and deceiving adults.

The final scene of the movie is incredibly powerful, with the judge asking Termeh to choose the parent she wants to live with; she pauses, asks for her parents to leave the room, and sadly gazes into the judge's eyes, tears rolling down her face, unable to utter a word. The parents wait outside, the infamous glass partition between them. A separation.


SHERRYBABY

Some actresses are just too genuine to pass and too intense to ignore. Maggie Gyllenhaal is the case in Sherrybaby (2006), the story of a drug addict who tries to find her way between relapse and normal life. Sherry has just gone out of prison and she is trying to follow her parole, so registers herself into Genesis House, a place that she finds worse than prison. Nevertheless, she assumes that sleeping with the manager of the facility will make it easier for her. And it just strikes you from the very beginning how some people think that they don't deserve any better and that the only thing they have to offer is their body in exchange for attention or a second chance. Sherry is trying hard -or so she claims- to get her daughter back from her brother and his wife, who have been looking after the girl for the past three years. She just goes to all this trouble -buying her presents, playing house with her, getting so affectionate and sincere- even though you don't buy it for a second. Sherry is just too selfish and irresponsible to really turn her life around and this is what the director, Laurie Collyer, so beautifully accomplishes: to make you feel for Sherry, to actually be moved by her honest, unadorned way of expressing, even if it is impossible to like her. She really tries to impress her family and they all seem to be very friendly and caring, especially her father, who, on the occasion of her daughter's birthday party, tries to console her by slipping his hand into her dress and feeling her breast. Which is not very surprising and adds up so naturally to Sherry's image of abused-little-girl-who-turned-bad.

The movie depicts a few days from Sherry's life after prison and it does not try to convince you that she is a new person or that she is likely to succeed. You don't get your expectations high and all that is to be assumed is that Sherry will fit in modestly, relapses and all. After the abuse-suggesting episode, she runs away from the party and gets herself a fix. Dean, a man she meets at the Genesis House meetings and with whom she starts a non-exclusive relationship, takes care of her and tries to get her back on her feet. He seems to be the only normal thing in a life of chaos and insecurity. She cleans up her act and decides to take Alexis away from her brother and his wife, by lying about a so-called trip. Sherry is as insecure and uncertain with her daughter as she is with everybody else, and at the first glimpse of difficulty -the little girl wets her pants- Sherry takes the mature decision to drive her back to her brother's house. She even admits relapsing to her parole officer and under the threat of going back to jail, she agrees to enter a rehab program. She can't admit failure and she doesn't know how to ask for anybody's help, except when, at the end of her last day with Alexis, tears in her eyes, Sherry officially asks Bob, her brother, to look after her little girl.

I was so taken in by how genuinely the story was told, in such an unpretentious manner, and how against all odds, against your better judgement, you end up feeling something for the smiling Sherry. Whether it is pity, empathy, dislike or fondness, it is there: a beautiful, uninhibited actress, who truly plays her part, swinging between frailty and anger. I liked the courageous way in which Maggie Gyllenhaal played and the self-conscious manner in which Laurie Collyer directed the movie. And it was quite unexpected to see Danny Trejo, playing Dean, in a semi-good part, no guns, no dirty looks involved, all domestic and affectionate. The moments the two of them share are intense and natural and the only time you get an optimistic glimpse to Sherry's future. Maggie Gyllenhaal may not be an A list actress, but she has the grace and the potential to play any challenging part. She just needs to be given the chance!


Friday, March 29

Bye-bye Romanian, hello English!


Out of my love for English and in an attempt to reach more people interested in reading about, and sharing my interest in movies, chocolate and books, this blog has gone all...ENGLISH. I know all chocofriends, movie lovers and book addicts out there will have the knowledge and hopefully, the patience, to read my reviews in the language of -let's say- Cadbury, Danny Boyle or Fay Weldon, so thoroughly enjoy it!
 

Tuesday, March 26

The Painted Veil



The Painted Veil este o drama regizata de John Curran (We Don't Live Here Anymore, Praise) despre destramarea si renasterea unei relatii. Walter (Edward Norton), un doctor bacteriolog si sotia sa, Kitty Fane (Naomi Watts), sunt un cuplu de englezi care se muta la Shanghai in anii 20. Kitty, impinsa sa se casatoreasca de o mama disperata si din lipsa de alternativa, gaseste pasiunea in bratele unui prieten de familie, Charlie Townsend (Liev Schreiber). Dupa ce descopera aventura sotiei sale, Walter hotaraste sa o pedepseasca pe sotia adulterina si o duce intr-un sat indepartat din China, ai carui locuitori sunt decimati de holera. Prinsi intr-o situatie imposibila, Kitty and Walter sunt doi straini, plini de resentimente si dispret. Dupa o calatorie de doua saptamani, menita sa-i testeze sotiei sale limitele fizice si psihice, cei doi ajung intr-un tinut desprins din basme, ce-ti taie respiratia, unde il intalnesc pe Waddington (Toby Jones).

Povestea, bazata pe un roman de W. Somerset Maugham, este despre maturizarea lui Kitty, care se transforma dintr-o fetiscana superficiala, egoista si visatoare, intr-o femeie sensibila, atenta la nevoile celor din jurul ei si fericita. Chiar daca fericirea ei este efemera, reuseste sa-si umple golul sufletesc cu lucruri la fel de frumoase precum peisajele incredibile. Caci imaginile acestei tari frumoase fac cat jumatate din film, cealalta jumatate fiind transformarea convingatoare a lui Kitty si trecerea lui Walter de la nepasare la pasiune. Iminenta mortii si lipsa confortului te trezesc rapid la realitate si in aceste momente limita, oamenii isi releva adevarata lor natura. Replica lui Kitty As if a women has ever loved a man for his virtue, mi se pare esentiala pentru mesajul filmului: nu ajungem sa-l iubim pe celalalt pentru calitatile sale exceptionale, ci pentru acele mici defecte care-l umanizeaza; ce pacat ca momentul celor doi de revelatie este destul de tardiv. In ciuda faptului ca Edward Norton este unul dintre actorii mei preferati, cred ca i se potrivesc mult mai bine rolurile negative, nuantate, in care consfisca scena, precum cele din American History X sau Fight Club.


Cofinantat de guvernul chinez, filmul are si o latura propagandistica -occidentalii invadeaza si spolieaza tinuturile virgine- si desi exista un moment in care Walter incearca sa se justifice fata de colonelul chinez Yu, spunandu-i ca el n-a venit cu pusca ci cu microscopul, replica acestuia este esentiala: I think China belongs to the Chinese people, but the rest of the world seems to disagree. Mesajul usor nationalist este estompat de promovarea mai degraba turistica a Chinei prin felul in care camera aluneca lenes peste campiile de un verde de jad, surprizand peisajul exuberant, mustind de apa si poezie. Filmul oscileaza intre momentele neplacute cu oameni bolnavi de holera ce agonizeaza si satucul pierdut in ceata si vegetatie luxurianta, liantul intre cele doua fiind, redescoperirea pasionala, dar dureros de scurta, a celor doi.







Sunday, March 24

Festivalul Cannes 2013 - noutati

Jurizat de Steven Spielberg, presedinte al celei de-a 66 editii, Festivalul de la Cannes 2013 va avea loc intre 15 si 26 mai 2013. Spielberg se alaturi, astfel, laureatei Jane Campion, care va prezida sectiunea Cinéfondation si a filmelor de scurt metraj. Festivalul va fi deschis de mult-asteptatul The Great Gastby in regia lui Baz Luhrmann, cu Leonardo DiCaprio si Carey Mulligan in rolurile principale. Regizorul este familiar cu festivalul, filmele sale anterioare, Strictly Ballroom si Moulin Rouge participand in editiile din 1992, respectiv 2001. Imi place la nebunie posterul festivalului - cu Paul Newman si Joanne Woodward, intr-o ipostaza adaptata din filmul lor A New Kind of Love (1963)- care este un omagiu adus celor doi mari actori.

Desi nu exista inca informatii oficiale, se fac deja speculatii legate de filmele ce urmeaza sa fie prezentate la Cannes. Unul dintre acestea este Inside Llewyn Davis, regizat de fratii Coen, un film in care actorii principali canta si care prezinta o saptamana din viata unui artist mai putin cunoscut interpretat de Oscar Isaac; ceilalti actori sunt Carey Mulligan, Justin Timberlake, John Goodman si F. Murray Abraham. Sophia Coppola ar putea sa vina cu The Bling Ring, cel de-al cincilea film al ei, o poveste adevarata despre un grup de tineri obsedati de faima care jefuiesc casele unor persoane publice. Oscarizatul  Alexander Payne ar putea sa ajunga la timp cu drama sa Nebraska, in care Bruce Dern joaca un tata alcoolic intr-o calatorie cu fiul sau instrainat. Filmul lui Steve McQueen Twelve Years A Slave are o distributie ofertanta: Michael Fassbender, Benedict Cumberbatch, Quvenzhané Wallis, Chiwetel Ejiofor si Brad Pitt. Alte zvonuri se refera la drama All Is Lost cu Robert Redford, intr-o confruntare om-natura sau la pelicula lui Steven Soderbergh,  Behind The Candelabra cu Michael Douglas si Matt Damon.

 
Abia astept sa-l vad pe Guillaume Canet care a regizat Blood Ties, un remake dupa Les Liens Du Sang al lui Jacques Maillot, cu Marion Cotillard, Clive Owen, Zoe Saldana si Mila Kunis; probabil va avea la fel de mult succes cu primul lui film in engleza, ca si actor. Marion Cotillard joaca si in Lowlife, cu Joaquin Phoenix  care apare si in Her, comedia lui Spike Jonze, alaturi de Amy Adams.
Fie ca apar la Cannes, fie ca sunt lansate dupa festivalul francez, toate aceste filme sunt printre premierele asteptate cu multa nerabdare in 2013. Nume celebre precum Luc Besson, Roman Polanski, Jim Jarmusch, Benicio del Toro sau Diego Luna sunt vehiculate si asociate intr-un fel sau altul cu festivalul, in competitia oficiala sau in afara ei. So let the games begin!



Saturday, March 23

Bonbons de Chocolat Fourre- Cupido

Cupido Truffles Chocolates sunt trufe de ciocolata fabricate in Vrasene, un orasel din nordul Belgiei cu 4.000 de locuitori- probabil toti iubitori de ciocolata sau producatori de bomboane de ciocolata. Sunt trufe de ciocolata cu lapte, acoperite cu fulgi de ciocolata al caror continutul de cacao este de 33%. Se simte finetea ciocolatei cu lapte si probabil varianta simpla, doar cu lapte, ar fi prea fada sau incredibil de satioasa, insa bucatelele crocante de portocala ii dau aroma si un iz strengaresc. Trufele au un continut de 54,3% cacao iar umplutura este presarata cu bucatele de coaja de portocala.
 
 
Nici macar nu-ti dai seama cand se ispraveste cutia pentru ca ti se topesc in gura si iti doresti imediat sa repeti experienta. Pentru un iubitor de ciocolata cu lapte, sunt perfecte pentru ca se simte gustul de lapte si concentratia redusa de cacao si coaja de portocala nu este prea pregnanta iar aroma ei le da o savoare fina, nefiind prea agresiva. Personal, nu inteleg combinatia de ciocolata si alune, pentru ca acestea din urma au un gust mult prea evident care estompeaza finetea ciocolatei; cele mai indezirabile mi se par, insa, combinatiile de ciocolata si stafide: lipicioase, dulci pana la lesin si cu un aspect grosolan. Pe de alta parte, nu dai niciodata gres cu o combinatie de Cointreau si ciocolata sau de Bailey's si ciocolata; alcoolul si ciocolata sunt a match made in heaven! Aceasta este varianta de la Cupido cu Teacher's:
 
 

 
Ciocolata cu lapte, daca nu are aceea aroma usor caramelizata pe care o simt la Lindt Excellence Extra Milk, are nevoie de un catalizator -sub forma unor particule mici, crocante, nedulci- care sa-i accentueze finetea iar Cupido Bonbons de Chocolat Fourre, cu coaja de portocala, este de vis. Intr-un cuvant, belgienii au o intuitie rafinata in a incrucisa si amesteca, cu talent, cele mai neastepate feluri de ciocolata cu cele mai ciudate ingrediente. Asadar, vreau impresiile voastre despre aceste minunate trufe:
 
Nume: Bonbons de Chocolat Fourre
Producator: Cupido
Continut de cacao: 33%
Tara de origine: Belgia
Furnizor: prietena mea Ozana, care se pricepe la ciocolata si la decoratiuni, pe http://houseatheart.blogspot.ro/
 



Lindt Wasabi-Christmas reloaded!

My dear chocofreaks, vreau sa va inverziti de invidie -ca wasabi- la gandul ca pentru mine, luna asta a venit din nou Craciunul. Si nu unul clasic, alb ca neaua, ci unul maro si fin, ca ciocolata Lindt Wasabi din fata ochilor mei. Nu am primit atat de multe tablete de Lindt Wasabi cat sa dau sfoara-n tara si sa fac cinste, ci doar una care e elvetiana prin natura ei si nemteasca, prin tara de provenienta.



O ochisem de ceva vreme, visam la ea dintotdeauna si anticipam o intalnire calduroasa in vara. Dar, cum spuneam, Christmas is back and hopefully, here to stay! Am primit atatea cadouri dulci, deosebite, exotice si rafinate in aceasta luna incat ma simt cea mai speciala consumatoare de ciocolata. Hai sa va povestesc despre my green friend, Lindt Wassabi. Este o ciocolata neagra cu 47% cacao -prea putina pentru blackoholics- cu un iz destul de puternic de wasabi si un strop de vanilie. Este dulce, fina si ti se topeste instantaneu in gura. Gustul de wasabi ar fi putut fi mai pregnant dar este destul de intepator incat sa-l simti in nari. Pe de alta parte, eu nu iubesc neaparat gustul iute si intepator deci combinatia mi se pare destul de echilibrata. Insa cred ca amatorii de senzatii iuti s-ar putea simti doar un pic gadilati de concentratia de wasabi.




Nu vreau sa par pretentioasa si nici mai sofisticata decat sunt si o sa va spun cateva lucruri despre wasabi. Este un fel de sos japonez care are un gust foarte asemanator hreanului dar o culoare verde. Se mananca de obicei cu sushi dar se foloseste si pentru a acoperi diferite alte gustari precum Wasabi Nuts. Insa oricat de intepator ar fi acest wasabi, el face casa buna cu ciocolata Lindt, ai carei maestri chocolatiers au o inclinatie pentru combinatii mai avangardiste precum ciocolata cu caramel si sare de mare, ciocolata cu ardei iute, ciocolata cu fructul pasiunii sau ciocolata cu bucatele prajite de cacao. Si desi iubesc ciocolata cu lapte Lindt Excellence, imi place intotdeauna sa impartasesc impresii cu cei care se hazardeaza in a incerca gusturi noi si aprecieaza provocarile ciocolatii! Sa va aud!
Este politicos si sanatos sa ii faci pe cei, care te coplesesc cu daruri dulci, sa se simta pretuiti, asa ca toate papilele mele gustative ii sunt profund recunoscatoare prietenei mele, Ramona!


Wednesday, March 20

Hyde Park on Hudson

Si zau ca mi-ar placea sa urmaresc numai filme exceptionale, povesti incredibile si partituri actoricesti de exceptie. Nu pentru ca sunt eu perfectionista sau pentru ca am asteptari mari de la oameni in general, ci pentru ca imi doresc ca filmele sa fie experiente pozitive care, dincolo de functia lor de divertisment, te imbogatesc prin subiectul, jocul sau maniera in care au fost transpuse in imagini. Si recunosc ca sunt mult mai motivata sa impartasesc acele experiente cinefile remarcabile, mai degraba decat filmele insipide sau dezamagitoare. Din pacate, Hyde Park on Hudson este un film caruia ii lipseste acea scanteie magica care sa-l faca dintr-o copie nereusita a incredibilului King's Speech o pelicula demna de Bill Murray. Pentru ca Bill este motivul pentru care am ales filmul acesta, pentru ca imi place maniera sa de interpretare, mutra lui hatra si pentru ca atunci cand adolescenta ta este conturata prin filme precum Groundhog Day, Rushmore sau Lost in Translation, devii oarecum loial unui tip de actor si unui gen de filme.



As putea sa continui sa va povestesc despre cat de talentat este Bill Murray in general, caci acest rol anume nu este unul reusit. In afara de maniera credibila in care-si joaca handicapul fizic, Bill Murray aka Franklin Delano Roosevelt iti ramane in minte prin felul in care ranjeste, aruncandu-si capul pe spate sau fumeaza din port tigaretul fin. Iar vara anului 1939, cand se pecetluieste sprijinul american acordat Angliei, prin vizita Regelul George VI (Samuel West) si a reginei Elizabeth (Olivia Colman) la resedinta Hyde Park, a insemnat pentru FDR doar escapade sexuale si preocuparea pentru colectia sa de timbre. Sau cel putin asta ne spune regizorul Roger Michell (“Notting Hill”) despre sarmantul presedinte ale carui favoruri se impart intre asistenta sa personala, Missy si Daisy, verisoara sa de gradul cinci. Margaret “Daisy” Suckley (Laura Linney) este o ruda indepartata la ale carei servicii apeleaza mama presedintelui pentru a-i vindeca acestuia indispozitia creata de o sinuzita cronica. FDR ii arata colectia impresionanta de filme, dupa care o invita la o plimbare cu masina; peisaje superbe, un camp de trifoi in floare, swing in surdina si o invitatie muta facuta sfioasei Daisy de a-i atinge partile intime -scena un pic ciudata care se profileaza nepotrivit pe fundalul unei zile frumoase de vara, in care vantul adie usor iar culorile mustesc in jurul lor. Or not!




Altfel, este amuzanta si in acelasi timp, stupida, tevatura pe care capetele regale o fac in jurul tapetului camerei personale -care ii ironizeaza pe vajnicii soldati britanici- sau picnicului la care se servesc hot dogs. De precizat ca alegerea culinara ii apartine lui Elizabeth Roosevelt, singura aparitie de forta a filmului, care incearca sa-i umanizeze pe cei doi in ochii poporului american. Aceasta este partea in care filmul se transforma intr-o comedie de moravuri iar presedintele este redus la imaginea unui batranel invalid dependent de cocktailuri, colectia de timbre si verisoara sa stearsa, Daisy. Iar aceasta din urma, care este si raisonneur-ul filmului, are o trecere simpla, liniara, prin pelicula, insignifianta in aproape toate scenele si cautand in permanenta atentia si compania lui FDR.




Desi inspirat din scrisorile personale si jurnalul descoperit la moartea lui Daisy, filmul in sine nu ne spune nimic semnificativ despre FDR si nici nu reda in mod exceptional povestea, oricum ar fi fost ea, dintre presedinte si Margaret Suckley. Daca sa va obositi sa vedeti filmul? Doar de dragul lui Bill Murray sau in virtutea aprecierii pe care o nutriti fata de figura politica a lui Franklin Delano Roosevelt.

Monday, March 18

Pralinele Mozart

Vorba producatorului: Lasati-va sedusi de cele mai delicate si renumite produse de ciocolata austriece si veniti sa descoperiti unele dintre secretele Echte Salzburger Mozartkugel. Iar daca va incumetati sa-i urmati sfatul, o sa aveti parte de o surpriza de marzipan de fistic, invelita intr-un strat generos de nuga si acoperita cu ciocolata neagra, confectionata si ambalata manual. Acelasi producator, compania Fürst, sustine ca angajatii ei produc manual aproximativ 1,4 milioane de bomboane Mozartkugeln pe an. Iar noi, iubitorii de ciocolata, ii credem pe cuvant si incercam sa apreciem efortul maestrilor chocolatier prin consumul sustinut si responsabil de praline Mozart. 



Succesul marcii a incurajat un val de emuli sa incerce sa reproduca pralinele savuroase si astfel descendentii maestrului Paul Fürst -a carui ambitie a fost sa creeeze o pralina perfect rotunda, fara portiuni plate, invelita in ambalaj argintiu- au intentat proces si au castigat dreptul la pastrarea retetei si denumirii originale. Astazi, pralinele sale se vand doar in patru magazine din Salzburg sau prin livrare directa. Printre cei mai inflacarati copiatori sunt pralinele Mozartkugeln produse de compania Mirabell care au un mijloc rotund de martipan inconjurat de crema alba si neagra de nuga. Mirabell sunt cel mai mare producator industrial din Austria detinuta de Kraft Foods Austria, care produce peste 90 de milioane de praline. Deci, daca vrem produse personalizate, manual pregatite, facem o vizita in Salzburg si platim mai mult pentru pralinele preferate.
Ce sa va spun...ciocolata neagra nu este my thing, dar recunosc ca atunci cand incerci combinatii neasteptate, gustul brut de cacao, foarte putin indulcit, evidentiaza in mod subtil aroma fina de martipan cu fistic si nuga. In plus, te simti ca un aristocrat cand desfaci cu grija ambalajul auriu sau argintiu -dupa posibilitati si preferinte- si mirosi bomboana neagra si parfumata, de parca ar fi fost special creata pentru tine. Habar n-am daca lui Mozart ii placea ciocolata sau macar dulciurile cu ciocolata, poata ca draga lui Constanze il rasfata printre partituri cu cate un dulce; cert este ca acum orasul sau natal, Salzburg, are doua embleme: marele compozitor si pralinele EchteSalzburger Mozartkugel. Cat despre mine, eu si pralinele fistichii -la propriu si la figurat- o avem pe cara Kati, prietena care ne-a reunit sub umbrela generoasa a intalnirilor noastre prietenoase!

Sunday, March 17

Palm-of-the Hand Stories de Yasunari Kawabata

Cu emotia primei descoperiri si asumandu-mi atat ignoranta cat si intuitia literara, m-am delectat cu nuvelele remarcabile ale lui Yasunari Kawabata. Le-am citit in engleza, intr-o colectie numita Palm-of-the Hand Stories, descoperind cu placere niste mici bijuterii de o pagina sau o jumatate de pagina lungime -fragmente de vise, amintiri din copilarie sau marturisiri feminine. Iar in ciuda sentimentalismului evident, nuvelele lui Yasunari Kawabata au un realism care rezida in descrierea relatiilor, trunchiate prin lipsa unui gest sau cuvant esential, ale personajelor si a actiunilor semnificative.


Povestirile au fost scrise intr-o perioada care se intinde din 1923 pana in 1972. Daca le citesti pe fiecare in parte, ai senzatia ca sunt capitole dintr-o poveste mai mare, insa daca le parcurgi una dupa alta, incepe sa se contureze o claritate a temelor majore alel lui Kawabata iar nuvelele incep sa se imbine armonios, ca intr-un puzzle perfect. Nuvelele sunt parca niste haiku narative, pline de lirism, descrieri ale timpului, naturii sau spatiului, ce ascund secrete menite sa-l faca pe cititor sa priveasca printre randuri. Personajele sunt macinate de singuratate, de regrete si tanjesc dupa trecutul lor pierdut cu atata intensitate incat in fiecare pagina se ascunde o drama subtila. De-a lungul celor 70 de povestiri,  personajele lui Kawabata ne devin familiare -fete triste, batrani, soti si sotii, orbi, tineri pasionali- iar parcursul lor este rareori previzibil sau stereotipic.


Stilul minimalist al lui Kawabata nu se inscrie in linia clasica a speciilor narative clasice, este mai degraba o etalare a unui simt estetic exacerbat, cu linii simple insa pline de nuante, cu propozitii scurte dar care incapsuleaza trairi mii, ce mi-a amintit de scrierile lui Bukowski sau chiar ale lui Hemingway. Toate cele 70 de povestiri, din cele 240 de pagini, sunt fractiuni ale unor posibile romane, cu un potential artistic incredibil si cu detalii latente.

 Printre ele, mi-a ramas in minte Canaries, o ultima scrisoare din partea lui, posesor al unei sotii moarte si a unei perechi de canari, catre Madam, fosta sa amanta. Canarii au fost un cadou de despartire din partea femeii pentru a-i reaminti de iubirea lor apusa, insa sotia barbatului a fost cea care i-a ingrijit si acum ca a murit, acesta o roaga: "Madam, it's all right, isn't it, if I kill the canaries and bury them in my wife's grave?" Cateodata ratacirile noastre ne readuc mai aproape de iubirea adevarata, iar amintirea acestor rataciri fac ca steaua marii iubiri sa straluceasca si mai puternic in inimile noastre. Glass este povestea unui sot si a unei sotii care afla despre succesul unui sticlar pe care l-a ajutat candva. In tinerete, baiatul care lucra intr-o sticlarie a fost ranit de un glob de sticla fierbinte, la umar. Sotia, o fetiscana pe atunci, l-a vizitat la spital si i-a dat bani. Zeci ani mai tarziu, sotul citeste o povestire intr-o revista, scrisa de sticlarul devenit scriitor de succes; povestirea este despre Yoko, careia sticlarul i-a trimis o vaza drept cadou de multumire. In acelasi timp, baiatul sticlar vorbeste despre 'the blessing of a haunting enemy' -diferenta sociala dintre cei doi, imaginandu-si ca-i da foc la casa si ca frumusetea lui Yoko este distrusa odata cu vaza. Povestirea sticlarului este ca o epifanie pentru sot: "But this was odd. The man had never once in all these years felt the loveliness and freshness in his wife that he perceived in the girl in the story. How could that bent-backed, pale, sickly urchin have this kind of power?" Uneori revelatiile vin din cele mai neasteptate directii si ne amintesc ca trebuie sa privim cu atentie pentru a surprinde frumusetea ascunsa a celor de langa noi.   


Mi-ar fi imposibil sa redau in scris frumusetea fiecarei nestemate ascunsa printre randurile povestirilor lui Yasunari Kawabata si nu pot decat sa va incit curiozitatea si sa va promit randuri sensibile si slove incodeiate cu maiestrie ale primului prozator japonez recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatura in 1968. 

Thursday, March 14

El laberinto del fauno

Incercam, fiecare dintre noi, sa ne creionam propria poveste pe masura ce-o traim si speram ca va fi una nemuritoare, precum basmele care ne-au incantat copilaria. Iar daca nu gasim vocea interioara care sa dea glas povestii noastre, avem intotdeauna la indemana povestile sensibile care ne fac sufletul sa tresara atunci cand privim o pictura in ulei a lui Vermeer, cand ascultam vocea calda a lui Melody Gardot, cand mirosim un buchet de lavanda, cand citim romanele lui Toni Morrison sau cand privim un film. El laberinto del fauno, regizat de Guillermo del Toro, este un film despre povestile fantastice ce se intrepatrund cu realitatea lipsita de magie. Si desi nu se inscrie in linia basmelor cu final fericit ale fratilor Grimm, povestea Ofeliei cu printese, regi, fauni, spiridusi, matragune, broscoi, monstrii si un labirint din piatra, ne vorbeste despre paradisul pierdut al copilariei.

Ma intorc iarasi la realismul magic si la maniera incredibila a lui Guillermo Del Toro de a recrea, in peisajul zbuciumat al Spaniei de dupa victoria lui Franco din 1944, un univers vizual extravagant, cu un filon fantastic si accente horror. Pe de o parte, avem povestea unei fetite, Ofelia (Ivana Baquero) ce-si insoteste mama insarcinata (Ariadna Gil), in calatoria spre noua lor viata, alaturi de noul ei tata, Capitanul Vidal (Sergi López), in noua Spanie. Fetita, captiva in lumea basmelor, refuza sa accepte figura autoritara a acestei brute cu chip uman si, lipsita de intelegerea mamei -sfasiata intre fragilitatea conditiei sale precare si datoria de sotie- gaseste acceptare in ochii blanzi ai lui Mercedes, femeia buna la toate in casa. Ofelia se refugieaza in gradina magica de langa casa, unde descopera ruinele unui labirint in care vietuiesc spiridusi si un batran faun. In aceasta lume de basm, ea este Printesa Moana, un spirit pierdut ce trebuie sa indeplineasca trei porunci pentru a-si putea recastiga nemurirea si pentru a se putea intoarce in taramul de dincolo.




Cele doua planuri ale povestii alterneaza si fiecare incercare traumatizanta a fetitei isi gaseste ecou in incrancenarea cu care oamenii capitanului si rebelii din padurea sin jurul casei se ciocnesc; binele si raul sunt puse in balanta iar incursiunile Ofeliei in lumea fantastica populata cu fapturi monstroase adancesc durerea de a nu-si putea salva mama. Lumea fantastica nu este cea a lui Peter Pan, este una oribila, in care un monstru cu ochii in causele palmelor decapiteaza si devoreaza spiridusi, o lume intunecata care se hraneste cu tristetea si nefericirea din viata reala, de zi cu zi a fetitei. Ofelia este prizoniera celor doua lumi si nu pare a-si gasi nicidecum linistea si fericirea. Regizorul nu ne menajeaza sensibilitatea iar filmul, in ciuda faptului ca personajul principal este un simbol al inocentei si puritatii, este intunecat, violent si brutal. Cu toate acestea, nu este o oda a nefericirii si disperarii, ci o transpunere in termeni vizuali a unei felii triste de viata iar Guillermo Del Toro ne da posibilitatea sa ne alegem finalul: sa-i dam Ofeliei dreptul la fericire, in lumea ei de basm sau sa-i ucidem spiritul si s-o aruncam in uitare?

Ar fi pacat sa incetam sa mai credem in magie si in lumea fantastica ce se intinde la capatul buricelor degetelor noastre; avem nevoie de povestile din jurul nostru pentru a-i putea da forma si culoarea povestii personale. Iar in cautarile noastre, mai contemplam un tablou in ulei, ne mai rasfatam auzul cu ritmuri de jazz&blues, ne mai invaluim in mirosuri dulci de flori mov, mai citim o Beloved book, mai savuram un film de calitate si, de ce nu, ne mai indulcim decadent...
Plus: impactul vizual puternic, paleta coloristica, machiajul personajelor fantastice, manifest puternic anti-fascist, interpretarea lui Sergi López.
Minus: None worth-mentioning.


Wednesday, March 13

Eleganta ariciului

E un intotdeauna in niciodata, acele cateva momente unice de frumusete care fac sa merite toata zbaterea si disperarea ce ne defineste existenta. Si mai trebuie sa ai, dupa parerea lui Muriel Barbery, o eleganta a ariciului, precum Renée Michel -personajul ei principal- care "pe dinafara e plina de tepi, o adevarata fortareata dar...pe dinauntru...la fel de rafinata ca si aricii care sunt niste fapturi in mod inselator indolente, cumplit de singuratice si teribil de elegante."

Putini sunt oamenii care au zabovit, o clipa, in rarele momente de intalnire cu aceste ingrate animale, pentru a ghici sau descoperi fragilitatea si frumusetea care se ascunde in spatele aspectului indezirabil. Caci frumusetea nu se releva oricui iar rabdarea cu care te pregatesti si cu care savureze aceste momente unice, de eleganta, este o virtute in sine. Cati dintre noi privim de doua ori o portareasa grasa, de 54 de ani, sleampata si usor agramata? Sau de cate ori privirea noastra se agata de ramele roz si ochii mari ai unei fetite tacute de 12 ani, inteligenta peste masura si mai singuratica decat un fiord? Acestea doua sunt personajele feminine principale din romanul Eleganta ariciului scris de Muriel Barbery, in 2006. Intr-un univers plin de aluzii literare, filozofice, cinefile sau artistice care contrasteaza puternic cu rigiditatea si ipocrizia unei inalte clase sociale decrepite si limitate, Renée Michel, portareasa autodidacta a imobilului din Strada de Grenelle, Nr. 7, este deconspirata de pustoaica precoce, Paloma Josse, ce locuieste impreuna cu familia sa, in aceeasi cladire. 



Romanul este construit din paginile de jurnal ale celor doua personaje; dincolo de referirile culturale si incursiunile filozofice, doamna Michel scrie pentru a-si marturisi adevarata natura iar Paloma intentioneaza sa-si puna capat vietii intr-un an de zile, pentru ca nu a gasit lucrul sau persoana pentru care sa simta ca merita sa traiasca. Cele doua naratiuni sunt delimitate prin titlurile de capitol si fonturile diferite iar relatarile la persoana intai dau o nota intima peripetiilor erudite ale celor doua. Caci, in ciuda eforturilor sustinute de a-si creiona o imagine de portareasa tampa si stearsa, Renée Michel este, in clandestinitatea ei, o cititoare avida a lui  Immanuel Kant si a lui Leo Tolstoy (motanul ei gras se numeste Leon), il displace pe filozoful Edmund Husserl, insa iubeste picturile olandeze din secolul 17, filmele japoneze ale lui Yasujirō Ozu si traieste sensibil muzica lui Henry Purcell sau Gustav Mahler. Paloma Josse, o fetita cu o inteligenta ascutita si preocupari atipice, s-a nascut intr-o familie in care conventiile si rigiditatea o reduc la tacere. Foloseste paginile de jurnal pentru a evada in lumea revistelor de benzi desenate manga, pentru a nota despre pasiunea pentru haiku, precum si reflectiile asupra artei, poeziei, oamenilor, totul intr-o maniera cinica si analitica.





Teme precum diferenta dintre clasele sociale si conflictul dintre generatii sunt dezvoltate pe larg prin prisma unor personaje minore precum Manuela, fata care face curat in apartamentele bogatasilor din imobil, dar si cele mai rafinate prajiturele portugheze sau Kakuro Ozu, un nou chirias care impartaseste interesul Palomei pentru adevarata natura a doamnei Michel si care e fascinat de cultura si inteligenta mascata a lui Renée. In rest, romanul este o simetrie de culoare, sunete, miscari si senzatii; paginile in care este descris ritualul ceaiului celor doua prietene -Renée si Manuela- sunt o calatorie rafinata printre retete savuroase de cofetarie si aproape ca simti gustul si mirosul minunatiilor pregatite de portugheza. Muzica este definitorie pentru spiritul sensibil al lui Renée: Mahler se asculta in intimitatea din plin savurata a celor 60 de metri ai apartamentului ei, iar Recviemul lui Mozart este antidotul pentru o vezica lenesa. In plus, paginile inchinate frumoaselor camelii, aceste flori simbolice ale lumii artistice, sunt de o sensibilitate incredibila. Romanul insusi al lui Muriel Barbery este unul dintre aceste momente cand simti ca ai gasit un intotdeauna in niciodata. Efemer precum frumusetea si eleganta unui arici.

Monday, March 11

Ciocolata Café-Tasse cu bucati de ceai negru

Aceasta este un post pentru adevaratii blackoholics, caci numai ei vor aprecia cu sinceritate o combinatie atat de bruna si de puternica precum cea oferita de ciocolata Café-Tasse Noir The Earl Grey. Blackoholicii sunt iubitorii de ciocolata neagra cu concentratie ridicata de cacao, de minim 60%, care se dau in vant dupa combinatii inedite precum ciocolata cu chili, ciocolata cu bucatele de ceai negru sau ciocolata cu bucatele solide de cacao. Desi atipice si explozive, aceste amestecuri sunt divine si pline de energie, destul de mici cat sa incapa intr-o singura imbucatura si sa iti doresti sa dai gata toata cutia.


Dark Chocolate with Earl Grey Tea


Café-Tasse Noir The Earl Grey iti depaseste asteptarile, pentru ca nu este nici prea amara nici prea dulce iar bucatelele de ceai crocante sunt intr-un echilibru perfect cu ciocolata bruna si cantitatea redusa de zahar. Iar ca bonus, nu trebuie sa iti faci griji in privinta aportului caloric caci simfonia dulce-amaruie iti rasfata simturile fara a-ti rotunji formele. Este o ciocolata belgiana confectionata manual, produs de lux al unei afaceri de familie care pune mai presus de orice satisfactia absoluta a consumatorului rafinat prin oferirea unor servicii de lux si a unei varietati bogate de sortimente neasteptate: ciocolata cu fructe exotice, cu nuci, cu sare, oua de ciocolata, ciocolata cu fructe uscate sau creme tartinabile.
Desi am mai incercat sortimente avangardiste, Café-Tasse Noir The Earl Grey este intr-adevar o ciocolata speciala si, cu riscul de a fi considerata elitista, cred ca lucrurile rafinate sunt pentru oamenii rafinati. Ai nevoie de o pregatire a simturilor si de un antrenament care nu se obtine decat cu rabdare si perseverenta pentru a reusi sa apreciezi adevarata savoarea a ciocolatei cu bucatele crocante de ceai. Nu vreau insa sa va tai elanul si nici sa va starnesc si mai tare poftele; ciocolata se gaseste si pe taram autohton iar posta rapida va poate aduce mai aproape de cutiile magice in no time!


Friday, March 8

Chocodates, my Arabian delights

Martie este, cu siguranta, pentru mine, luna deliciilor exotice, caci dupa inedita experienta japoneza, simturile mele s-au rasfatat, din nou, cu curmale invelite in ciocolata, cu sambure de migdala. How about that, dear chocoholics? Ma gandesc ca trebuie sa fi facut ceva bine daca am parte de atatea cadouri nesperat de gustoase sau poate ca, dimpotriva, loialitatea mea este pusa la incercare.

 


Nu stiu ce parere aveati despre curmale, dar, o data ce ati incercat minunatiile astea, veti privi fructele uscate, incredibil de dulci, cu mai multa consideratie. Sa incepem cu prezentarea: un ambalaj nepretentios, mic, cat sa incapa intr-un buzunar mai generos sau intr-o poseta sic, plin cu delicioasele curmale invelite in ciocolata. Curmalele -micile vedete- sunt moi, cu o crusta caramelizata, invelite in ciocolata, iar acolo unde trona samburele, avem o migdala crocanta si prietenoasa. Si desi urasc sa fiu carcotasa, trebuie sa va spun ca arabii nu se pricep o iota sa faca ciocolata de calitate, insa au un nas fin pentru combinatii inspirate. Bineinteles ca dependenta din mine si-a si facut scenarii legate de gustul curmalelor in tandem cu Cadbury sau Lindt Excellence Dark 70% cacao.
 


 
 
Sau stau si ma gandesc ca aceste curmale ar merge cu un vin alb, sec, iar eu, cuibarita pe canapeaua moale, printre perne, ca o cadana rasfatata, m-as uita la Cairo Time, savarand cu nonsalanta bunatatile. Indiferent de scenariu, ma simt norocoasa de fiecare data cand incerc un sortiment nou de ciocolata si mai endorfinica ca oricand. Inchei cu multumirile de rigoare unei frumoase blonde care a zburat peste mari si tari cu covorul ei fermecat ca sa-mi indulceasca mie ziua!
 
 
 

 


Wednesday, March 6

Dulciuri japoneze cu ceai verde Matcha

Stiti sentimentul acela care te cuprinde uneori cand te uiti tamp la un ambalaj scris intr-o limba straina -japoneza, in cazul meu? Navighez pe internet de zeci de minute in incercarea disperata de a asocia un nume si o imagine bomboanelor cu ciocolata pe care tocmai le-am degustat si de a culege informatii pretioase cu care sa va impresionez. Zardanica zbatere!

Pe scurt, a traversat jumatate de lume sa vina la mine -din Tokio, mai exact- si sa-mi faca ziua frumoasa, o cutie cu bomboane gumate, umplute cu ciocolata, pe baza de ceai verde Matcha. Cei care nu ati avut ocazia, nici macar nu va puteti inchipui ce senzatii ai cand desfaci un ravas verde, plin cu pudra, in mijlocul caruia se rasfata o mica ciudatenie transparenta, cu mijloc de ciocolata. La inceput, am crezut ca bombonica e vie pentru ca era ireal de moale si cu o culoare incredibil de ciudata. Am mirosit-o indelung si singurul lucru care mi-a venit in minte a fost ceaiul verde, intr-adevar. Apoi, am incercat sa musc din ea dar mi-a pierit brusc orice farama de curaj si am devorat-o pe toata. Gustul fad din exterior contrasteaza placut cu mijlocul ciocolatiu iar combinatia de ceai verde si ciocolata este minunata. Abia dupa vreo trei-patru incercari, papilele mele gustative au cedat si pot sa zic ca acum o savurez fara nicio inhibitie.


Dar sa ne familiarizam un pic cu Matcha; este un ceai folosit în ceremonia ceaiului, în Japonia, care se obtine prin zdrobirea, cu pietre de moară, a frunzelor uscate de ceai pana cand acestea devin o pudră verde, solubilă în apă. Aceasta pudră de ceai este de culoarea verde deschis, cu reflexe pale si este folosite de japonezi si in bucataria lor traditionala. Pe langa faptul ca ceaiul Matcha are niste proprietati miraculoase pentru sanatate -desi nu s-ar zice dupa culoare, nu?- este grozav in prajituri si inghetate de tot felul. Japonezii folosesc pudra verde si la prepararea unor bauturi iar popularitatea sa a facut un lant celebru precum Starbucks sa creeze "Green Tea Lattes"sau milkshakes pe baza de matcha. So if people all over the world have it, why shouldn't I, right?

File:Powderedgreentea.jpg
Trebuie sa multumesc pentru aceasta experienta inedita celui mai calator, iubitor si generos barbat din viata mea! 


Tuesday, March 5

Love me if you dare or cap ou pas cap!

"Sophie was back in the game! Pure, raw, explosive pleasure! Better than drugs, better than smack! Better than a dope-coke-crack-fix-shit-shoot-sniff-ganja-marijuana-blotter-acid-ecstasy! Better than sex, head, 69, orgies, masturbation, tantrism, Kama Sutra or Thai doggy-style! Better than banana milkshakes! Better than George Lucas's trilogy, the muppets and 2001! Better than Emma Peel, Marilyn, Lara Croft and Cindy Crawford's beauty mark! Better than the B-side to Abbey Road, Jimmy Hendrix and the first man on the moon! Space Mountain, Santa Claus, Bill Gates' fortune, the Dalai Lama, Lazarus raised from the dead! Schwarzenegger's testosterone shots, Pam Anderson's lips! Woodstock, raves... Better than Sade, Rimbaud, Morrison and Castaneda! Better than freedom, better than life!"





Daca asta nu este cea mai frumoasa declaratie de dragoste, inseamna ca nu ati trait, cu sufletul la gura, povestea de iubire dintre Julien si Sophie din Love me if you dare/ Jeux d'enfants (2003). Si trebuie sa va spun de la inceput ca nu este un film pentru oricine; nu este o poveste de dragoste previzibila, cuminte, romantica. Este o provocare continua, din momentul in care Julien primeste cutia cu carusel si o cunoaste pe micuta poloneza, Sophie si pana cand, peste ani, doi oameni frumosi si indragostiti sunt acoperiti in ciment, intr-o ultima imbratisare.






Marrion Cotillard si Guillaume Canet interpreteaza personajele la maturitate si o fac intr-o maniera atat de credibila incat par incredibili. Julien/Guillaume Canet este o fire rebela, sensibila si iubitoare; primul cuvant greoi care-l loveste este "metastaza" si isi pierde mama in scurt timp, visand-o pentru restul vietii, zburand ca un inger. Cu tatal, ursuz si posac, nu comunica iar ruptura dintre ei se produce usor, in timp, caci Julien o alege de o mie de ori pe Sophie in locul lui. Il vedem cum se transforma sub ochii nostrii, fizic, cum se maturizeaza, cum intra in randul lumii -se insoara, are doi copii, o slujba stabila si o masina de suburbii. Micul tiran, care accepta cu cruzime micile provocari, continua insa sa se gandeasca, chiar si dupa zece ani, la micuta Sophie, delicioasa crema de zahar ars. Marrion Cotillard are o pereche de ochi verzi, sensibili si deopotriva, vicleni, care ascund o mare de tristete dincolo de privirea jucausa. Precoce si inteligenta, Sophie are o cruzime care se confunda cu ingenuitatea dar care se contureaza in fiecare provocare pe care i-o da lui Julien sau pe care o duce la bun sfarsit, ea insasi. Chimia dintre ei este atat de exploziva incat nici nu trebuie sa se atinga ca sa simti unda de energie ce strabate ecranul.





Mi-a placut modul in care a fost regizat filmul, cu povestea compartimentata in trei parti distincte, fiecare cu raisonneur-ul ei. Actiunea propriu-zisa alterneaza cu scene fantatice, teatrale, desprinse parca din filmele lui Melies iar regizorulul, Yann Samuell, ne ofera doua finaluri alternative: unul, in care cei doi raman imbratisati in bucata de ciment iar celalalt, imbatranind alaturi si continuand sa joace "Adevar sau Provocare", intr-o maniera mai cuminte, specifica varstei. Filmul are accente expresioniste iar prima varianta a posibilului final este intr-un fel farsa suprema, cea care le depaseste in absurditate si cruzime pe toate celelalte. Este foarte interesant cum regizorul foloseste drept pretext o poveste de iubire, romantica, pentru a creiona un destin anti-romantic pentru cele doua personaje, pastrand nota de suspans si neprevazut pana la finalul filmului. Cand provocarea este concretizata, nu simtim nici tragedie si nici triumf, ci senzatia ca liberul arbitru lipseste cu desavarsire si ca alegerile lor nu le apartin de fapt.

Regizat parca in stilul lui Terry Gilliam sau Danny Boyle, filmul lui Samuell este ca un suflu de energie intr-o cinematografie franceza usor prafuita, amintindu-mi de povestea bizara din Amelie, iar stilul sau vizual este o marturie a experientei sale de grafician de benzi desenate. En tout cas, mes amis, filme precum Jeux d'enfants, care iti fac pielea de gaina, chiar si pentru cateva secunde, merita osteneala!

Sunday, March 3

Paris, je t'aime

Paris, je t'aime (2006) este un amestec sensibil si alert de 18 secvente din viata de zi si de noapte a celui mai spectaculos oras. Regizorii responsabili pentru acest mozaic fabulos sunt unii dintre cei mai talentati si universali: din Franta, Olivier Assayas si Sylvain Chomet, din Brazilia, Walter Salles si Daniela Thomas, din Spania, Isabel Coixet, din Japonia, Nobuhiro Suwa, din Mexic, Alfonso Cuarón si din Germania,  Tom Tykwer; cei mai multi, insa, sunt regizori americani precum Alexander Payne, Gus Van Sant, fratii Coen, Richard LaGravenese si Wes Craven. Toate aceste viniete se leaga melodios una de cealalta, ducand-ne cu gandul la o legatura intre personaje si povesti, cand, de fapt, singurul liant este mirificul Paris.
Povestile sunt fermecatoare, fericite, triste, cu accente de simbolism, fantastice sau pline de speranta. Printre actorii care dau viata si culoare acestor mici bijuterii ii avem pe Natalie Portman, Maggie Gyllenhaal, Fanny Ardant, Elijah Wood, Nick Nolte, Bob Hoskins, Juliet Binoche, Gena Rowlands, Steve Buscemi, Gérard Depardieu si Ben Gazzara. Toate sunt niste fasii din viata si fiecare are ritmul si mecanica ei, insa cateva sunt de-a dreptul emotionante, precum Place des Victoires - regizata de Nobuhiro Suwa, cu Juliette Binoche, Hippolyte Girardot si Willem Dafoe. Mana duioasa a lui Dumnezeu se aseaza pe crestetul unei mame al carei fiu tocmai a murit; unii actori, precum Juliette Binoche si Willem Dafoe construiesc scene si personaje doar din priviri. O alta secventa de o frumusete trista este Place des fêtes - regizata de Oliver Schmitz, cu Aïssa Maïga si Seydou Boro. Absolut sfasietoare, o poveste despre doi oameni si o privire de neuitat, pe care o cauti neincetat si pe care o canti pana la ultima suflare.





La fel demult mi-au placut si povestile in care-i regasim pe seniorii cinematografiei mondiale: Bob Hoskins, Fanny Ardant, Gena Rowlands, Ben Gazzara si Gerard Depardieu. Primii doi sunt protagonistii din Pigalle - regizata de Richard LaGravenese. Bob Hoskins are mereu o mina imprevizibila, jucand cu naturalete un ucigas platit si deopotriva un comic. In aceasta secventa este un tip care cauta sa reaprinda pasiunea in relatia cu prietena sa, cu care pune la cale o intalnire cu o prostituata, menita sa le stimuleze simturile si imaginatia. In Quartier Latin - regizat de Gérard Depardieu si Frédéric Auburtin, apar Ben Gazzara, Gena Rowlands si Depardieu. Primii doi joaca magnific rolurile a doi soti despartiti dar care impartasesc, in mod evident, multe lucruri in comun: priviri complice, doua fiice, glume intime si o iubire care pare fara moarte.  




Sunt si doua povesti absolut ametitoare: una, Porte de Choisy - regizata de Christopher Doyle, cu Barbet Schroeder si Li Xin, ciudata, o combinatie de arte martiale si reclame glamorous iar cealalta, un fel de film noir, Quartier de la Madeleine - regizata de Vincenzo Natali, cu Elijah Wood si Olga Kurylenko. Elijah Wood, un turist american se indragosteste de un vampir parizian, intr-o secventa stilizata, alb-negru, cu sangele care curge parca tridimensional, cu vesminte gothice si ochi de lup. Avem si povesti multiculturale, cu imigranti si straini, cu totii reuniti sub cupola Orasului Luminilor, precum tanara mama, de origine spaniola (Catalina Sandino Moreno), din Loin du 16e - regizata de Walter Salles si Daniela Thomas. Aceasta isi lasa bebelusul la o cresa de zi si traverseaza Parisul pentru a avea grija de un bebelus francez; pe ambii ii linisteste cu acelasi cantec de leagan si este coplesitoare tristetea din privirea ei, cantand unui copil strain, cu gandul la al ei. Quais de Seine -regizata de Gurinder Chadha, ii are in centrul atentiei pe Leïla Bekhti si Cyril Descours. Un adolescent plictisit o remarca pe o tanara musulmana, pe care o ajuta sa se ridice atunci cand cade. Zambetul ei il face sa o urmeze la moschee si sa incerce sa stabileasca o legatura cu ea.

Filmul este bine inchegat iar povestile se succed intr-o maniera fluida, placuta si emotionanta. Sunt doua ore minunate care te fac sa-ti doresti sa vezi Parisul, fie ca speri sa descoperi acolo iubirea, sa te regasesti, s-o iei de la capat sau sa fii dezamagit. Indiferent ce-ti rezerva viitorul, va fi, in mod sigur, mai spectaculos in Paris!