; movieschocolatebooks: January 2013

Pages

Thursday, January 31

Miral

Miral (2010) este o pledoarie pentru pace a regizorului Julian Schnabel, bazata pe romanul autobiografic al ziaristei de origine palestiniana, Rula Jebreal. Filmul descrie destinele incrucisate a patru femei, de-a lungul a aproape patruzeci de ani de istorie, de la crearea statului Israel, in 1948, pana la semnarea acordului de pace Oslo din 1993.

Filmul incepe cu Hind Husseini (Hiam Abbass) care sarbatoreste Craciunul in 1947, la Hotelul American din Ierusalim, alaturi de prieteni precum Willem Dafoe in rolul unui colonel american sensibilizat de umanitatea ei si de Vanessa Redgrave, purtatoare de cuvant pentru Free Palestine, in roluri cameo. Povestea continua cu Nadia (Yasmine Al Massri), a carei nefericire si dependenta de alcool o impiedica sa fie o mama buna pentru Miral (Freida Pinto) sau pentru sotul ei, Jamal (Alexander Siddig). Prin Nadia, o cunoastem pe matusa lui Miral, Fatima, al carei partizanat cu fortele subversive i-a adus trei condamnari pe viata. Crescuta in institutul de invatamant caritabil pentru orfani, condus de Hind Husseini, Miral nu constientizeaza existenta conflictului israelo-palestinian decat atunci cand merge intr-o tabara de refugiati sa-i invete pe copiii de acolo sa citeasca. Cautarile ei gasesc ecou in persoana revolutionarului Hani (Omar Metwally) de care se indragosteste, insa Miral este prinsa intre invatamintele pacifiste ale tatalui ei si predicile nonviolente ale lui Husseini. Filmul este povestea desavarsiririi ei ca individ- o Miral care trece de la ignoranta la actiune, asumandu-si rolurile de fiica, discipol, femeie indragostita, prietena sau militanta.







Distribuirea unei actrite de origine indiana, Freida Pinto, in rolul principal, nu i-a fost de ajutor regizorului in incercarea de a fi solidar cu cauza palestiniana. Desi aceasta face un rol onest, filmul nu straluceste. Are momente deosebite, oarecum poetice, precum scena dansului frenetic, din buric, al Nadiei sau scena in care aceasta intra in mare pentru a-si lua viata, cu rochia ei colorata si privirea pierduta. Mi-a placut in mod special momentul din cinematograful in care Fatima lasa o bomba sa explodeze; tensiunea este accentuata prin alternanta dintre fetele lipsite de suspiciune ale spectatorilor si scena dura din filmului lui Roman Polanski's Repulsion, proiectat pe ecran. Muzica puncteaza sublim momentele cheie ale naratiunii si desi creatiile lui Ennio Morricone sau Tom Waits au forta, nu au reusit sa insufle filmului acea energie care ii lipseste. Pe de alta parte, sensibilitatea subiectului ales si mesajul pacifist, plin de empatie fata de victimele unei situatii politice imposibile, face ca filmul sa fie unul umanist, despre promisiunea unui viitor mai bun pe care regizorul o vede in ochii fiecarui copil salvat.

Wednesday, January 30

Girl in Hyacinth Blue de Susan Vreeland

Am o carte de suflet, am o amintire preferata din copilarie, am un film care ma emotioneaza pana la lacrimi, am o poza care ma umple de bucurie, am un loc de unde n-as mai pleca niciodata...si lista continua. Stiu ce-mi place. Si recunosc lucrurile care ma emotioneaza. Recunosc sentimentul cand mi se strange tot stomacul, recunosc bataile nebunesti din spatele pieptului, recunosc respiratia pierduta, recunosc caldura placuta ce ma invaluie si ma sufoca iar cartea, amintirea, filmul, poza, locul special devin parte din mine.






Girl in Hyacinth Blue de Susan Vreeland este una din cartile care mi-au intrat in suflet odata cu lectura primelor pagini. Este o calatorie artistica de-a lungul istoriei, cu oameni si povesti care graviteaza in jurul unui tablou misterios. Panza atribuita pictorului Jan Vermeer reprezinta firul Ariadnei care leaga oameni si destine intr-o poveste despre arta, iubire, frumos, alegeri. Actiunea se dezvaluie ca intr-o cutie chinezeasca, in ordine invers cronologica, incepand cu povestea unui profesor de arta din Pensylvania si glisind in timp pana in momentul nasterii picturii in mainile lui Vermeer insusi.


Tabloul calatoreste de la proprietar la proprietar, din poveste in poveste si are o semnificatie diferita pentru fiecare dintre posesorii sai. In A Night Different From All Other Nights il gasim in casa unei familii de evrei care urmeaza a fi deportati; este cadoul pe care tatal i-l cumpara fetitei lui cu ocazia unei licitatii si o dovada a relatiei deosebite dintre ei. In Adagia tabloul ii aminteste lui Laurens van Luyken, barbat insurat, cu o fiica gata sa isi inceapa propria viata, de Tanneke, al carei par de culoarea mierii ii bantuie si acum simturile si amintirile. Aceeasi privire care aluneca peste fereastra catre necunoscut a fetei din tablou o vrajeste si pe frantuzoaica blazata din Hyacinth Blue; Susan Vreeland face o incursiune in budoarul acesteia, plin de miros de zambile, muzica clasica si suspine pierdute. Culoarea, sunetele incantatoare si toaletele elegante dispar ca prin farmec si sunt inlocuite de imaginea unui sat inundat, unde o familie saraca se trezeste cu un dar neastepat, plutind pe ape, intr-o barca: un bebelus, alaturi de aceeasi panza magica. Salvarea unor suflete vine din infrangerea altora iar Susan Vreemland ne dezvaluia ca bebelusul este fructul iubirii unui student lipsit de tarie si frumoasa Aletta Pieters, in From The Personal Papers Of Adriaan Kuypers. In ultimele doua povesti,  aflam amanunte despre creatorul panzei, Jan Vermeer si despre cea care i-a servit drept model, fiica sa, Magdalena. Aceasta accepta docil sa insufleteasca panza care ii rapeste parca intreaga fiinta, aruncand-o in ignorare.



Povestea este subtil relatata si incarcata de emotiile tuturor celor care au privit tabloul, indragostiindu-se de el, dorindu-l, urandu-l sau admirandu-i liniile fine. Sentimentele fiecarui personaj se impletesc cu privirea pierduta a fetei din tablou si se tes in jurul ei, intr-o multitudine de emotii, dureri, alegeri, tradari. Girl in Hyacinth Blue este plin de culoare- ultramarin, rosu venetian, alb pal- de muzica lui Mozart sau Hayden, de tristetile din ochii celor care au iubit si au pierdut, de bucuria cu care panza le-a umplut sufletul sau de obsesia pe care le-a insuflat-o. Cartea este o adevarata incantare, cu urme de poveste politista, cu povesti de iubire neimplinita, cu rasturnari de situatie si cu un stil rafinat. Are pasaje poetice, are descrieri care iti taie rasuflarea si este scrisa cu ochiul atent la detalii al unei scriitoare documentate. Este un exercitiu de imaginatie care merita osteneala si o incursiune in istoria romantata a unei picturi speciale.

Tuesday, January 29

Marabou cea suedeza

As I was saying, am avut un weekend plin de senzatii: ciocolata parfumata, miros de bebelus, muzica in surdina, delicii culinare ardelenesti, oameni dragi mie. Ma opresc din nou la ciocolata, de aceasta data la Marabou, Frukt&Mandel, fabricata in minunata Suedie si lansata in 1916.



Primele intalniri, primele degustari, primele priviri, primele atingeri sunt unice si iti raman in suflet pentru o viata. Incerc sa imi fixez in minte acel first time si sa-l asociez cu un eveniment placut, pentru ca este bine sa pozitivam toate experientele noastre si sa ne incarcam bateriile in mod constant.
Marabou este o marca suedeza consacrata si unul din produsele Kraft si a primit numele de la barza marabou, logo-ul companiei surori, Freia. Ciocolata a fost creata de un chocolatier norvegian, Johan Throne Holst, care deja lansase, cu succes, aceeasi reteta, in Norvegia, sub numele de Freia. Mai tarziu cele doua companii au fuzionat si au fost achizionate de Kraft Foods in 1993. Este comercializata in toata lumea prin lantul de magazine IKEA si nu numai, fiind produsa, prin decret regal, sub patronajul Maiestatii sale, Regele Suediei.

Marabou este o ciocolata fina, dulce foc, cu o combinatie echilibrata de migdale si stafide, care te lasa sleit de puteri si te indulceste iremediabil. Are o textura rafinata si un miros de fructe iar daca ai o zi proasta sau stai prost cu nivelul de endorfine, o poti consuma cu incredere si cu efecte garantate. Are un ambalaj smecher care se lipeste la loc ca sa iti ofere ragazul de a respira intre tabletele savurate sau ca sa ii pastreze intacta aroma. Destul de inutil, daca ma intrebati pe mine, caci ce rost are sa lasi lucrurile neterminate? Pe scurt, Marabou asta, este pentru fete simpatice, lipsite de stresul kilogramelor in plus, carora le place sa rontaie ceva la birou, la un film, la o sueta cu prietenele, sau in acele momente de confidente, de dupa!:)


LINDOR Truffles White Chocolate Bar

Weekendul acesta n-am vazut filme dar am citit si m-am rasfatat cu noi sortimente de ciocolata. Am terminat Paula de Isabel Allende si am incercat Lindor Truffles White Chocolate Bar de la Lindt. Si daca despre roman urmeaza sa va povestesc, nu mai am rabdare sa astept in privinta ciocolatei.


Intotdeauna imi place sa aflu un pic mai multe amanunte despre lucrurile care ma pasioneaza, in acest caz despre ciocolata alba si pufoasa, Lindor. Istoria acestui sortiment a inceput cu crearea unei tablete clasice in 1952, cand au aparut LINDOR Napolitains. In 1962, brandul Lindor a capatat o imagine  noua, “white” care a ramas aceeasi de-a lungul timpului. Cinci ani mai tarziu, LINDOR s-a reinventat sub forma unor mingi perfecte, cu ocazia unei editii speciale de Craciun, ambalate in staniol rosu, cu model dantelat si care au avut un succes atat de mare incat in 1969, produsele au fost incluse in gama obisnuita de produse Lindt. 


Sunt fan declarat al ciocolatei cu lapte iar sortimentul meu favorit este Lindt Excellence, insa nu as refuza niciodata o tableta Lindt, indiferent de culoarea sau continutul ei, pentru ca experienta acumulata in aproape 170 de ani si maiestria cu care produsele sunt create reprezinta un argument forte. LINDOR este o tableta din ciocolata alba, umpluta cu truffles si pe masura ce bucatica alb-galbuie se topeste in gura ta, descoperi gusturi diferite si senzatii extraordinare. Este usoara, suficient de dulce, aromata si miroase innebunitor; umplutura are urme de alune si migdale si creeaza instant dependenta. Este o tableta eleganta iar daca vreti sa fiti mai sofisticati si sa impresionati, puteti opta pentru bomboanele LINDOR, ambalate in cutii stralucitoare, aurii.  

Inchei prin a va reaminti ca lucrurile delicate, de calitate vin in ambalaje mici, insa cred ca cei de la Lindt au si cutii personalizate, cu cantitate dubla, pentru cei cu adevarat indragostiti de ciocolata si intotdeauna dispusi sa faca lucruri cu adevarat neobisnuite pentru a intra in posesia ei. Enjoy the video!




Thursday, January 24

Seven psychopaths

Sa incepem cu definirea termenului: psihopat este folosit pentru a descrie o tulburare de personalitate care se caracterizeaza prin emotii superficiale (un sentiment redus de frica, lipsa empatiei, toleranta la stres), raceala, egocentrism, farmec superficial, manipulare, iresponsabilitate, impulsivitate, criminalitate, comportament anti-social, lipsa remuscarilor si o viata de parazit. Filmul lui Martin McDonagh ne propune sapte psihopati, cate unul pentru fiecare caracteristica a afectiunii, iar ca bonus, o minunatie de catel care ii cucereste pe toti.

Seven Psychopaths este o comedie neagra din 2012, scrisa, produsa si regizata de Martin McDonagh, in care joaca un numar impresionant de actori: Colin Farrell, Sam Rockwell, Woody Harrelson, Tom Waits si Christopher Walken. Filmul este a doua colaborare intre McDonagh and Farrell, dupa colaborarea din 2008, In Bruges.

Este vorba despre un scriitor aspirant, alcoolic, Marty Faranan (Colin Farrel), care se chinuie sa scrie un scenariu numit Seven Psychopaths. Cel mai bun prieten al lui Marty, Billy Bickle, este un actor somer care isi castiga existenta furand caini din parc pentru care incaseaza recompense. Partenerul sau este Hans Kieslowski (Christopher Walken), un tip ciudat cu o sotie bolnava de cancer terminal, Myra. Billy il ajuta pe Marty cu scenariul, sugerandu-i sa se foloseasca de ucigasul "Jack of Diamonds", ca fiind unul dintre cei sapte psihopati. Billy ii spune si povestea lui "Quaker", un alt psihopat care il hartuieste pe ucigasul fiicei sale iar cand acesta se sinucide, o face si el pentru a-l bantui si in iad. Billy si Hans fura un Shih Tzu, Bonny, nestiind ca ii apartine lui Charlie Costello (Woody Harrelson), un ucigas nebun. Blocajul lui Marty il face pe Billy sa publice un anunt in ziar in care solicita ajutorul psihopatilor dispusi sa-si vanda povestea spre publicare. In scena apare iubitorul de iepurasi albi, Zachariah Rigby, care le spune ca la tinerete a cunoscut-o pe Maggie, o ucigasa de culoare, alaturi de care devine ucigas in serie si de care este parasit pentru ca metodele ei violente sunt prea mult pentru el. Marty ii promite ca va pune va plasa un mesaj in filmul sau, prin care sa-i ceara lui Maggie sa-l contacteze pe indragostitul Zachariah (Tom Waits). Urmeaza alte scene violente in care Myra e ucisa de Charlie Costello, Billy se doveste a fi si el un psihopat, aflam ca Hans are un trecut neasteptat si ca un biet catelus este o miza puternica pentru un grup de gangsteri ciudati. Finalul este insa sec, neasteptat si iar parcursul personajului Marty ramane suspendat.

Prin violenta sa, filmul mi-a amintit clar de Tarantino si de scenele sale sangeroase, insa nu are poezia sau coregrafia filmelor sale. Dar este plin de umor, a reusit sa ma binedispuna prin straturile multiple ale povestii: este comedie neagra, poveste despre prietenie, critica dura a violentei zilelor noastre si este plin de ironie in legatura cu obsesia societatii americane pentru animalele de companie. Personajele feminine interpretate de Abbie Cornish si Olga Kurylenko sunt niste femei frumoase, care dau culoare actiunii dar sunt abuzabile si nu au o importanta deosebita in galeria de psihopati ai lui Martin McDonagh. Mi-a placut Sam Rockwell, in rolul lui Billy Bickle, care dincolo de faptul nu se inscrie complet in profilul psihopatului, este un tip cu umor, sarmant si sincer in toata nebunia lui. O adevarata aparitie este Tom Waits -unul dintre artistii mei preferati- care nu zambeste, isi povesteste impasibil faptele de cruzime dar a carui iubire pentru Maggie, his partner in crime, si tandretea cu care isi mangaie iepurasul alb, sunt emotionante. Lui Woody Harrelson i se potrivesc manusa rolurile de nebun sensibil, care oscileaza intre accese de violenta si izbucniri plangacioase si se lasa impuscat de dragul unui caine care ii refuza afectiunea. In final, doi protagonisti raman castigati, more or less: scenaristul alcoolic, Marty si capriciosul canin, Bonny.



 


Wednesday, January 23

Les miserables, un spectacol muzical

Chiar si cei care nu iubesc filmele muzicale, vor fi, cel putin, intrigati de productia lui Tom Hooper (The King’s Speech), daca nu, de-a dreptul impresionati de filmul Les Miserables (2012). Cred, totusi, ca ai nevoie, fie de o bruma de cultura muzicala, fie de o sensibilitatea aparte, pentru a intelege cu adevarat intentia regizorului si pentru a aprecia produsul final. Ceea ce diferentiaza aceasta ecranizare de precedentele si de adaptarile de pe Broadway este incarcatura emotionala care vine din distributia remarcabila si din faptul ca actorii au cantat live.

Productia are o carte de vizita impresionanta si o istorie lunga: scris de Alain Boublil si de compozitorul Claude-Michel Schönberg (versurile in engleza apartinandu-i lui Herbert Kretzmer), muzicalul “Les Misérables” este un spectacol grandios, poate cel mai amplu si longeviv. Incepand cu prima versiune in limba engleza, in Londra, in 1985, a fost tradus in 21 de limbi, interpretat in 43 de tari, a castigat 100 de premii (Tony, Grammy) si a avut peste 60 de milioane de spectatori. In 2009, concurenta Susan Boyle  a fermecat o audienta inflacarata cu versiunea sa a celebrului “I Dreamed a Dream”, in spectacolul TV “Britain’s Got Talent.”








Este de apreciat efortul actorilor de a-si interpreta live partiturile, in ciuda lipsei talentului muzical in unele cazuri -Russel Crowe- si este de remarcat, in mod deosebit, rolul Fantinei, interpretata de Anne Hathaway. Initial, aceasta are un soi de inocenta pierduta, in fabrica marunta si saracacioasa iar atunci cand isi pierde slujba si ajunge sa se prostitueze, fragilitatea fetei este tulburatoare. Metamorfoza ei -parul scurt taiat si dintele scos- accentueaza sentimentul de decadere, insa Fantine isi pastreaza sclipirea de umanitate si forta interioara, dincolo de mizeria ce-o inconjoara. Dragostea si sacrificiul ei adancesc sentimentul de vina al lui Jean Valjean si acesta isi asuma datoria morala de a indrepta lucrurile. Când Valjean va accepta să aibă grijă de Cosette (Amanda Seyfried), fiica lui Fantine, vieţile lor se vor schimba pentru totdeauna.







Un alt lucru care mi-a placut in mod expres este cuplul celor doi Thenardier, Helena Bonham Carter si Sacha Baron Cohen, o combinatie reusita de siretlenie, fatarnicie si sarm. Jocul lor da o nota comica povestii emotionante iar talentul lor muzical confera autenticitate atmosferei de vaudeville. Personajele lor canta, danseaza, au costume viu colorate, machiaje impresionante si puncteaza intr-o maniera amuzanta povestea lacrimogena. Sarmana Eponine (Samantha Barks), fiica sensibila si indragostita a celor doi Thenardier, reuseste intr-adevar sa creeze un personaj credibil, care are expresivitate si forta.


Filmul este oarecum trunchiat, in sensul ca prima ora este plina de forta si vitalitate iar restul povestii taraganeaza fara ritm. Unele momente muzicale sunt prea lungi iar actiunea se focuseaza asupra anumitor personaje sau scene- Marius si Cossette, scena baricadei- in detrimentul construirii imaginii lui Jean Valjean. Are insa costume, culoare, claritate, o zugravire spectaculoasa a Frantei revolutionare, actori talentati si o muzica vie, ce pulseaza in fiecare fibra a personajelor. Mizerabilii este o poveste captivantă despre iubire neîmpărtăşită, pasiune, sacrificiu şi mântuire ce se rescrie cu fiecare adaptare, cu fiecare interpretare, cu promisiunea ca merita sa-ti petreci 158 de minute, rasfatandu-ti simturile.


Monday, January 21

Casablanca- best love story ever!

Scriam la un moment dat despre intalnirile decisive din viata, care nu sunt niciodata intamplatoare sau lipsite de sens, sunt exact lucrurile care trebuiau sa ti se intample ca sa devii cel de azi. Mama, mare iubitoare de filme, mi-a povestit despre Casablanca cu mult inainte de a vedea filmul -transmis de catre televiziunea nationala, la sfarsit de saptamana- si a facut-o cu atata pasiune incat am adormit multe seri cu gandul la Rick si Ilsa. Nu exista pentru mine o poveste de iubire mai frumoasa decat cea din Casablanca, unde privirile fac mai mult decat o mie de cuvinte, unde muzica este mai dureroasa decat o mie de declaratii de dragoste si unde este cel mai atragator cuplu de pe marele ecran, Boggie si Ingrid. Intocmai precum titlul temei muzicale, I played it time and again in my mind, de la vestimentatie, la replici, de la personaje, la poveste. Nu am vizitat niciodata orasul Casablanca, dar, pentru mine este cel mai romantic loc din lume, destinatia exotica a celei mai triste si superbe povesti de iubire. Si, zau, ca aproape ii inteleg pe fanii bolnavi care liciteaza obiectele purtate de actorii lor preferati in filmele lor de suflet: ani de zile, m-am imaginat cu o palarie de fetru moale, de o culoare indefinta, asezata usor pe o parte, ascunzand privirea si luminand gratios pometii.









Pentru cei care nu au iubit pentru o viata, nu au vazut filme vechi, nu si-au inecat amarul in bautura, nu au trait acel sentiment de eviscerare pe peronul garii, nu au ascultat la nesfarsit aceeasi melodie, nu au plans niciodata in sala de cinema si pentru alti cativa, I give you Casablanca: o drama romantica, din 1942, regizata de Michael Curtiz si avandu-i in distributie pe Humphrey Bogart, Ingrid Bergman and Paul Henreid. Pe fundalul celui De-al Doilea Razboi Mondial, avem povestea unui  barbat sfasiat intre dragoste si virtute, care trebuie sa aleaga intre iubirea pentru o femeie si ajutorul pe care i-l poate oferi sotului ei, lider al miscarii de Rezistenta, de a fugi din orasul marocan si de a continua lupta impotriva nazistilor. Rick Blaine este proprietarul unui club de noapte din Casablanca, unde se reuneste o clientela mixta. Intr-o seara oarecare, in club intra fosta sa mare iubire, Ilsa Lund, care zarindu-l pe pianistul Sam, il roaga sa cante "As Time Goes By". Rick isi face aparitia furios ca Sam interpreteaza singurul cantec interzis in localul sau si ramane uimit. Ilsa e insotita de sotul ei, Victor Laszlo (Paul Henreid), luptator al rezistentei cehesti. Impreuna vor sa fuga in America si au nevoie de "scrisori de trecere" pentru a pleca din Casabalnca. Acestea se afla in posesia lui Rick care initial refuza sa i le dea; mai tarziu, intr-un moment de singuratate, cei doi iubiti se reunesc si Ilsa incearca sa-l convinga sa le dea scrisorile, il ameninta cu o arma si apoi ii marturiseste ca n-a incetat niciodata sa-l iubeasca. In cele din urma, Rick cedeaza si o ajuta sa plece cu sotul ei, in ciuda dorintei Ilsei si chiar rugamintii lui Victor, de a face schimb cu el.

Desi Casablanca este un film de categorie A, datorita regiei, interpretarii si scenariului excelent, nimeni nu a preconizat succesul nebun de care avea sa se bucure, printre sutele de filme produse de  Hollywood in fiecare an. Este primul rol romantic al lui Boggie si acest lucru se pare ca a fost de bun augur pentru pelicula care a castigat trei premii Oscar, inclusiv pentru Cel mai Bun Film. Humphrey Bogart se consacrase, la acea vreme, in filme cu gangsteri si, desi in High Sierra (1941) jucase un personaj plin de caldura, rolul lui Rick Blaine este cel al amantului etern, care, dincolo de aerul blazat si cinic, iubeste cu atata disperare incat renunta la ultima sa sansa la fericire. Partenera sa, Ingrid Bergman, o frumoasa actrita suedeza ce isi facuse debutul in Intermezzo (1939), a dat personajului sau, Ilsa Lund, o luminozitate si o forta care i se contopeau in privire si strapungeau micul ecran. Dincolo de povestea de iubire, filmul este o combinatie echilibrata intre drama si comedie, marturie a puritatii epocii de aur a productiilor holywoodiene, un film ce ne vorbeste despre niste valori si arhetipuri de mult uitate: sacrificiu, bunatate, abnegatie, onoare. Nu cred ca succesul sau rezida in calitatea exceptionala a filmului din punct de vedere tehnic, ci in poveste, personaje, muzica, replici si in interpretarea celor doi protagonisti.




Inchei cu reproducerea celor mai faimoase replici din film, incluse in AFI's 100 Years…100 Movie Quotes de catre American Film Institute:
  • "Here's looking at you, kid",  replica lui Rick, inchinand un toast in cinstei Ilsei.
  • "Louis, I think this is the beginning of a beautiful friendship.", replica de la finalul filmului, cand avionul pleaca spre Lisabona si Rick dispare in ceata cu prietenul sau.
  • "Play it, Sam. Play 'As Time Goes By'." , replica Ilsei care il roaga pe pianist sa cante their song.
  • "Round up the usual suspects.", replica lui Louis, preluata in multe alte filme.
  • "We'll always have Paris." replica lui Boggie.
  • "Of all the gin joints in all the towns in all the world, she walks into mine.", replica lui Boggie, too.





Sunday, January 20

The Hobbit- too much to chew!

The Hobbit: An unexpected story (2012) este o aventura de proportii in care esti aruncat alaturi de 13 pitici, orci, elfi, troli, un dragon aproape nevazut, trei vrajitori, un hobbit de nadejde, My Precious si o atmosfera de basm. Daca te-ai dat in vant dupa barbosul Aragorn, blondul Legolas sau privirea pierduta a lui Frodo, o sa fii un pic dezamagit, caci filmul nu are nici figura masculina de referinta, nici poveste de dragoste; ai sansa, in schimb, sa-i revezi pe Gandalf The Grey, Milady Galadriel, Gollum, Elrond sau Saruman. Si asta, daca esti familiar cu trilogia Lord of The Rings sau ai citit cartile lui J R R Tolkien.

Povestea incepe in decorul ei mitic: dragonul Smaug cucereste prin pucioasa si foc regatul piticilor, Erebor. Ne reintalnim cu cel mai varstnic hobbit, Bilbo Baggins (Ian Holm) care isi scrie memoriile si ne poarta in urma cu 60 de ani, unde facem cunostiinta cu un anti-erou, blandul, tanarul Bilbo (Martin Freeman), un tip pasionat de carti si de gradinarit. Acesta este contactat de carismaticul vrajitor Gandalf The Grey (Ian McKellen), care il alege pe Bilbo sa-i insoteasca pe cei treisprezece pitici razboinici in incercarea de a-si recupera cetatea pierduta. Acestia sunt condusi de viteazul rege Thorin, interpretat de Richard Armitage. Si astfel incepe calatoria care ii aduce aproape de personaje familiare precum Galadriel – o Cate Blanchett serafica si imperturbabila – si Saruman, interpretat cu demnitate si prezenta de spirit de nemuritorul Christopher Lee. Insa, ingrozitoarele Orci le-au luat urma si urmeaza lupte spectaculoase 3D la inaltimi spectaculoase, iar momentul suprem este intalnirea dintre Bilbo si incredibilul Gollum, interpretat cu maiestrie de Andy Serkis. Este scena dramatica in care Bilbo gaseste inelul si se dueleaza in ghicitori cu My Precious, intrand in jocul acestuia si alimentandu-i paranoia. Dupa ce reusesc sa scape de atacul Orcilor, protagonistii sunt nevoiti sa se lupte cu necromantul Azol, un vechi dusman al lui Thorin, si cu varcolacii sai, iar cand totul pare pierdut, Gandalf ii salveaza din nou, cu magia sa.


Desi mi-a placut nespus trilogia Lord of the Rings, regizata de acelasi Peter Jackson, The Hobbit mi s-a parut lung, prost montat, cu discrepante intre scenele de inceput, desprinse parca dintr-o piesa de teatru si cele de lupta, create cu tehnologia 3D. Nu m-a prins povestea, nu m-a impresionat niciunul din personajele noi, singurele lucruri familiare, deosebite, fiind personajele consacrate si momentele in care Howard Shore foloseste temele muzicale din Lord of the Rings. Interpretarile lui Martin Freeman si ale lui Richard Armitage au fost corecte, insa incercarea evidenta a regizorului de a-l transforma pe Thorin intr-un Aragorn este nesustinuta si nereusita. Singurul care mi-a ramas in minte este Gandalf, cu zambetele lui voalate, modul sau calm de a fuma pipa si felul incredibil de amuzant  in care isi ridica sprancenele in momentele cheie. Altfel, filmul a fost aproape pueril, de parca regizorul si-ar fi dorit in mod declarat o audienta mai tanara si cred ca a incercat un pic prea mult sa includa cat mai multe detalii din romanele lui Tolkien, in cele trei ore ale filmului. Pelicula mi-a taiat avantul si nu cred ca voi astepta cu mare anticipare si entuziasm urmatoarele doua parti; in orice caz, a fost o mare dezamagire dupa trilogia de acum unsprezece ani, in care personajele au fost mai bine creionate, scenele de actiune au fost mai credibile iar povestea de dragostea ne-a tinut pe jar.


Friday, January 18

Swiss Chocolat Brut- new discovery!

Dear chocoholics, sa nu ramaneti cu falsa impresie ca daca nu vorbesc despre acest lucru, nu ma indop cu ciocolata. Consum din plin, sunt endorfinica, on cloud nine all the time si gata sa va povestesc despre o noua descoperire: Swiss Chocolat Brut de la Nestle, care a batut cale lunga- vreo 2000 de km- ca sa ajunga in casa mea. Este generoasa -300 g- stralucitoare, cu cateva accente de rosu si, evident, nuanta aceea de maro care ma innebuneste, miroase bine si patratele sunt desenate fie cu un peisaj montan, fie cu steagul elevetian. Cam asa:













Cu riscul de a ma transforma in ochii vostrii intr-o chocofreak, marturisesc ca, inainte de a cumpara o tableta verific care este continutul de lapte si continutul de cacao; noua mea prietena are un continut de cacao de minim 29% si 20% de lapte. Nu e combinatia mea preferata, adica 30%, respectiv 20%, dar nu sunt o suparacioasa din fire si ma bucur de orice dar primit.

Sa va spun ceva despre brandul Nestle: tipul asta, Henri Nestlé, a inventat cerealele pe baza de lapte pentru bebelusi intr-un orasel elvetian, Vevey si l-a inspirat pe chocolatierul  Daniel Peter, care locuia in acelasi oras, sa dezvolte ciocolata cu lapte. Acesta i-a cerut sfatul si dupa multe incercari, a produs prima ciocolata cu lapte in 1875 combinand cacao, zahar si lapte condensat. A avut un succes nebun si s-a numit GALA PETER. Prima ciocolata Nestlé a fost vanduta in 1904, sub numele Peter & Kohler, iar in 1929, Peter, Cailler si compania Kohler au fuzionat cu Nestlé.

Se numeste Chocolat brut pentru ca este ciocolata in forma sa cea mai naturala, simpla, autentica si delicioasa, cu lapte elevtian. Inital, are o oarecare asprime, dar pe masura ce ti se topeste in gura, simti savoarea de vanilie si nuci. Si cat mai stai pe ganduri sa iti dai seama ce alte minunatii se mai ascund dincolo de gustul innebunitor, a disparut si o iei de la capat ca sa te dumiresti. Si uite asa, mai schimbi impresii si tableta se micsoreaza pe nesimtite!



Silver Linings Playbook- a good movie day

Cand esti consumator inrait de filme, ca mine, intervine o anumita uzura si oscilezi intre good movie days si bad movie days. A bad movie day este cand, indiferent de filmul ales, sunt incredibil de critica, noroc ca aceste zile sunt rare si ca am antidotul perfect: Lindt. In schimb, iubesc a good movie day, cand ma simt generoasa si am energia de a vedea ca every cloud has a silver lining.

Silver Linings Playbook (2012) se vrea a fi un "feel-good movie": are doi actori frumosi in rolurile principale, este comic, are poveste de dragoste, are distributie, are regizor consacrat. Si desi, de multe ori, ingredientele de calitate nu garanteaza succesul produsului final, din tot amalgamul ala, ramai in minte cu imaginea absoluta a ciresei/cireselor de pe tort. In cazul nostru, s-au calificat cu brio la acest statut interpretarea lui Jennifer Lawrence, revenirea la roluri serioase a lui Robert de Niro si ideea "grosso modo" a filmului: in lume, nu exista oameni sau vieti perfecte, nebun inseamna de fapt normalitatea de langa noi iar dragostea vine sub cele mai neasteptate forme. Ma simt mandra ca am remarcat naturaletea si expresivitatea lui Jennifer Lawrence inca din filme precum The Burning Plain (2008) sau in Winter's Bone (2010). Personajul ei, Tiffany, este coleric, vulcanic, voluntar, usor bipolar, sensibil si face chimie buna cu Pat (Bradley Cooper)- un profesor de istorie care a petrecut opt luni intr-o institutie de boli nervoase, pentru ca l-a snopit in bataie pe un alt coleg, prins in dus cu sotia sa, Nikki. Si avem povestea clasica in care el o vrea pe o ea si in nebunia lui, o ignora pe cealalta ea de langa el, care este, pentru toti ceilalti, alegerea evidenta. Pat se muta impreuna cu parintii si incepe o cursa disperata in a o cuceri pe Nikki, sotia adultera: ii citeste toate romanele din programa scolara, se apuca de sport, se straduieste sa fie pe gustul ei si incearca sa-si tina temperamentul sub control. Fostii sai prieteni, Ronnie si sotia sa, il invita la o cina, unde o intalneste pe Tiffany, un fel de vaduva vesela, care, lipsita de inhibitii si falsa modestie, ii propune o relatie. Este interesant cum Pat se desprinde de imaginea sa de coleric cu accese de violenta si o percepe pe Tiffany ca fiind cea cu probleme. Accepta un parteneriat cu ea, in care amandoi au de castigat: el o insoteste la o competitie de dans iar ea ii trimite o scrisoarei lui Nikki, caci Pat are un ordin de restrictie impotriva sa si nu se poate apropria de fosta sotie.

Robert de Niro n-a mai facut de multa vreme un rol tare, in care sa nu fie socru paranoic sau politist blazat; are in sfarsit ocazia de a creiona un tata parior, cu tulburari maniaco-depresive, fan inrait al echipei Eagles, dar care da dovada de o sensibilitate stangace in relatia cu fiul sau, Pat. De Niro ofera cea mai autentica interpretare a sa -este nominalizat la premiile Oscar 2013- chiar plange in film, intr-o scena in care isi recunoaste limitele si isi admite slabiciunile. Bradley Cooper nu are o interpretare subtila sau nuantata, insa aduce un plus de comedie filmului care se vrea o poveste de dragoste. Este amuzant cum sustine ca si-a revenit, cum se straduieste cu disperare sa ii convinga pe toti ceilalti de noua lui energie pozitiva si ar fi putut ramane ancrasat in proiectul iluzoriu de a-si recuceri sotia, daca nu ar fi fost salvat de Tiffany. Cred ca Jennifer Lawrence este la piece de resistance a filmului; este o tipa cu forta, care lupta pentru a a castiga afectiunea lui Pat, oscileaza intre stari de furie necontrolata si sensibilitate muta si are un discurs ferm cand ii convinge pe parintii lui Pat ca este o influenta buna asupra acestuia si lucrurilor din viata lui.

Filmul nu este deloc sofisticat sau subtil, insa este filmat bine, cu camera care se apropie frontal de interpreti in momentele de tensiune, pentru a reda orice nuanta de pe chipurile lor; este comic si are ritm si cred ca este o pledoarie pentru acceptare si toleranta, in speranta ca vor veni, in viata tuturor,  multe zile de Duminica.





 

Wednesday, January 16

The Secret Life of Bees- dulce ca mierea

Piersici zemoase, miere catifelata, piele neagra ca abanosul, casa roz, albine zumzaitoare, Madona Neagra, fete zambitoare, fiori de iubire....sunt cuvinte care imi vin in minte atunci cand ma gandesc la The Secret Life of Bees (2008). Prima oara m-a fermecat cartea, care mi-a amintit de inocenta din To Kill a Mocking Bird de Harper Lee si de calatoria initiatica din The Adventures of Huckleberry Finn de Mark Twain, de prieteniile dintre copii si companionii lor, Calpurnia, respectiv Jim. La cativa ani, am vazut si filmul iar acum nu-mi pot inchipui ca o alta actrita decat Dakota Fanning ar putea-o interpreta pe Lily Owens sau ca August Boatwright ar putea avea un zambet mai larg decat cel al lui Queen Latifah.

Pentru a risipi orice urma de confuzie, aceasta recenzie este despre filmul The Secret Life of Bees (2008), povestea lui Lily Owens, o fata de 14 ani care este bantuita de amintirea raposatei sale mame. In incercarea de a evada din viata ei singuratica si din relatia zbuciumata cu tatal ei, T-Ray (Paul Bettany), Lily porneste, alaturi de femeia din casa, Rosaleen (Jennifer Hudson), intr-o calatorie spre un oras pierdut, din Carolina de Sud, unde sa lamureasca misterul ce invaluie trecutul mamei sale. Luata sub aripa protectoare a surorilor Boatwright — August (Queen Latifah), May (Sophie Okonedo) and June (Alicia Keys) — Lily isi gaseste linistea in lumea minunata a albinelor si se indragosteste de noul ei prieten, Zach (Tristan Wilds). Fata invata ce inseamna independenta si puterea feminina pe masura ce surorile Boatwright ii dezvaluie Madona lor neagra, trecutul mamei sale si lectii despre supravietuire intr-o lume rasista si trista.








Cred ca este un film pe care ar trebui sa-l vezi in adolescenta, in etapele sensibile de formare, cand ai o multime de intrebari, de nelinisti si cand ai nevoie de raspunsuri ferme, dar invaluite in parfum de miere si piersici. Pentru ca este un film despre femei independente, care supravietuiesc intr-o societate rasista si obtuza, despre puterea de a merge mai departe, despre feminitatea sensibila si puternica din spatele fragilitatii fizice. Cred ca este unul dintre cele mai bune roluri pe care le-a facut vreodata Queen Latifah, un personaj cald, emotionant, puternic, intelept; iar daca muzica lui Alicia Keys va sensibilizeaza, atunci rolul ei de profesoara mandra, ferma, pasionala, exigenta va va impresiona cu siguranta. In rolul tatalui usor abuziv, cu inima franta, care nu stie sa iubeasca si nici sa renunte, il veti vedea pe Paul Bettany, care, in general, alege roluri atipice, extreme, de renegati, de luptatori, de bigoti sau de printi.

Cu filmele astea, e ca in viata; dai peste filme sfasietoare, puternice, bulversante, care te consuma si te epuizeaza emotional si ai nevoie sa te refaci, sa-ti incarci bateriile si pui mana si citesti, mananci o tableta de Lindt sau mai vezi un film precum The Secret Life of Bees, care sa te aline, sa te toropeasca, sa te invaluie usor in betia de sunete, culori, mirosuri si atingeri. Si te faci bine si vrei mai mult! Mai multe filme, mai multe carti si, definetely, mai multa ciocolata cu lapte!

Tuesday, January 15

The Impossible -povestea unei supravietuiri

Un melanj emotionant de drama, disperare, panica, suferinta, speranta, lupta pentru supravietuire, The Impossible este o lectie de viata, mai ales ca este inspirat de povestea reala a unei familii spaniole. In film, avem o familie britanica -doi parinti si trei baieti- care isi petrece vacanta de Craciun in Thailanda si este surprinsa de tsunami-ul, care a ucis aproape 240 mii de oameni, in 2004. Filmul este regizat de Juan Antonio Bayona si scris de Sergio Sánchez, care au colaborat excelent pentru povestea cu fantome din The Orphanage in 2007.









Maria (Naomi Watts) si Henry (Ewan McGregor) si cei trei fii ai lor, Lucas (Tom Holland), Thomas (Samuel Joslin) si Simon (Oaklee Prendergast) sunt despartiti de valul ucigas si incep o lupta acerba pentru supravietuire si regasire. Filmul este extrem de emotionant si de dramatic, iar imaginile cu valul ucigas si cu efectele naucitoare ale dezastrului sunt de-a dreptul inspaimantatoare. Desi nu are nimic din stralucirea unui film hollywoodian, povestea familiei Bennet pare incredibila, aproape ireala. Imi inchipui cat de socant si de traumatizant este sa fii smuls din confortul personal, din fericirea imediata si sa fii aruncat intr-un cosmar, sa fii ranit fizic si sfasiat emotional, pentru a retrai fericirea suprema, alaturi de oamenii cei mai dragi tie, in cel mai sensibil episod de reunire si regasire. Scena respectiva, cea a valului spulberator mi-a amintit de filmul lui Clint Eastwood, Hereafter (2011), unde exista un episod similar. Mi-au placut foarte mult interpretarile lui Naomi Watts si Ewan McGregor, el insusi tata de patru copii; actrita asta are o fragilitate extraordinara in privire si in zambet, o alura ce-mi aminteste de filmele vechi si o tarie ce se simte dincolo de ecran. Iar Ewan McGregor, pe care l-am remarcat candva in Trainspotting (1996), face un rol bun, al unui tata sfasiat intre a-si abandona fiii mai mici si a ramane sa-si gaseasca sotia si fiul cel mare. Momentul in care trebuie sa imprumute un telefon mobil pentru a-si anunta socrul, este remarcabil; personajul sau izbucneste intr-un plans puternic, ca un baietel debusolat. La fel de impresionant este si rolul baiatului cel mare, Lucas, care are o maturitate ce depaseste limitele varstei, salvandu-si nu doar mama, dar dand dovada de umanitate in incercarea lui de a-i ajuta pe ranitii din spital sa-si identifice membrii familiei.


Filmul nu are o subtilitate deosebita si nu este foarte complex, insa iti raman pe retina anumite imagini dramatice precum cea in care Henry se plimba printre sirurile de cadavre, incercand sa-si identifice sotia si fiul sau scena suvoiului imens care spulbera totul in calea lui. Este un film corect, despre supravietuire si umanitate, despre sansa de a aprecia lucrurile cu adevarat importante in viata. Iar Naomi Watts isi merita nominalizarea la Premiile Oscar pentru cea mai bună actriţă în rol principal!

Monday, January 14

Golden Globes -and the winners are...

Ceremonia Golden Globes, cea de-a 70-a, a fost as glamourous as ever, iar alaturi de Tina Fey si Amy Poehler pe scena au mai urcat, pentru a-i premia pe castigatori, nume ca George Clooney, Jennifer Garner, Jennifer Lopez, Adele, Jessica Alba, Megan Fox, Jeremy Irons, Lucy Liu, Robert Pattinson, Taylor Swift, Christian Bale, Sacha Baron Cohen, Jason Bateman, Kristen Bell, Halle Berry, Jamie Foxx, John Goodman, Julia Roberts, Arnold Schwarzenegger, Sylvester Stallone, Kiefer Sutherland si Catherine Zeta-Jones. Rochii, decoruri, siluete, speech-uri, red carpet, surprize, surprize.....intr-un cuvant, ceremonia le-a avut pe toate! Hai sa vedem cine a plecat fericit acasa:

Best Motion Picture - Drama: Argo
 
Best Motion Picture - Musical or Comedy: Les Miserables
 
 
Best Performance by an Actor in a Motion Picture - Drama: Daniel Day-Lewis - Lincoln
 
Best Performance by an Actress in a Motion Picture - Drama: Jessica Chastain - Zero Dark Thirty
 
Best Performance by an Actor in a Motion Picture - Musical or Comedy: Hugh Jackman - Les
Miserables
 
Best Performance by an Actress in a Motion Picture - Musical or Comedy: Jennifer Lawrence - Silver Linings Playbook
 
Best Performance by an Actor in a Supporting Role in a Motion Picture: Christoph Waltz - Django Unchained
 
Best Performance by an Actress in a Supporting Role in a Motion Picture: Anne Hathaway - Les Miserables
 
Best Director - Motion Picture: Ben Affleck - Argo
 
Best Screenplay - Motion Picture: Quentin Tarantino - Django Unchained
 
Best Original Song - Motion Picture: Skyfall - Skyfall
 
Best Original Score - Motion Picture: Life of Pi
 
Best Animated Film: Brave
 
Best Foreign Language Film: Amour
 
 
Best Television Series - Drama: Homeland
 
Best Television Series - Musical or Comedy: Girls
 
Best Mini-Series or Motion Picture Made for Television: Game Change
 
Best Performance by an Actor in a Television Series - Drama: Damien Lewis - Homeland
 
Best Performance by an Actress in a Television Series - Drama: Claire Danes - Homeland
 
Best Performance by an Actor in a Television Series - Musical or Comedy: Don Cheadle - House of Lies
 
Best Performance by an Actress in a Television Series - Musical or Comedy: Lena Dunham - Girls
 
Best Performance by an Actor in a Mini-Series or a Motion Picture Made for Television: Kevin Costner - Hatfields &McCoys
 
Best Performance by an Actress in a Mini-Series or a Motion Picture Made for Television: Julianne Moore - Game Change
 
Best Performance by an Actor in a Supporting Role in a Series, Mini-Series or Motion Picture Made for Television: Ed Harris - Game Change
 
Best Performance by an Actress in a Supporting Role in a Series, Mini-Series or Motion Picture Made for Television: Maggie Smith - Downton Abbey
 
Personal, sunt fericita cu alegerile facute de Asociația de presă străină de la Hollywood (Hollywood Foreign Press Association, HFPA) si astept cu nerabdare sa vad si serialele castigatoare transmise pe HBO!


 

Sunday, January 13

Golden Globes 2013

In aceasta noapte de duminca spre luni, postul HBO va transmite, de la ora 3, Gala de decernare a Premiilor Globurilor de Aur 2013. Versiunea subtitrata a show-ului va fi disponibila pe 17 ianuarie 2013, de la ora 20:00.

La cea de-a 70-a ediţie filmul Lincoln, în regia lui Steven Spielberg, are şapte nominalizari si este urmat de Django Unchained şi Argo, fiecare cu cinci nominalizări.

Homeland a primit patru nominalizări la categoria seriale. Producţiile HBO au fost nominalizate de 17 ori în acest, la categorii precum Cel mai bun serial-dramă (Boardwalk Empire, The Newsroom), Cel mai bun actor într-un serial-dramă (Steve Buscemi-Boardwalk Empire, Jeff Daniels-The Newsroom) sau Cel mai bun serial de comedie (Girls).

Aceasta ediţie a Globurilor de Aur, premii decernate de către Asociaţia Presei Străine de la Hollywood, va fi prezentată de actriţele Tina Fey şi Amy Poehler, care au jucat impreuna in comedia Baby Mama (2008) unde au avut o chimie speciala.







Globurile acorda premii nu numai pentru filmele de pe marele ecran, ci si pentru serialele de televiziune; de asemenea un actor/actrita este onorat cu Premiul Cecil B. deMille pentru intreaga cariera si aceasta persoana este, in acest an, Jodie Foster.

Cel mai bun film - dramă: "Argo", "Django Unchained", "Life of Pi", "Lincoln", "Zero Dark Thirthy"

Cel mai bun film - comedie/ musical: "Moonrise Kingdom", "The Best Exotic Marigold Hotel", "Salmon Fishing in the Yemen", "Silver Linings Playbook", "Les Miserables"

Cea mai bună regie: Steven Spielberg - "Lincoln", Ang Lee - "Life of Pi", Quentin Tarantino - "Django Unchained", Kathryn Bigelow - "Zero Dark Thirty", Ben Affleck - "Argo"

Cel mai bun rol principal masculin într-un film - dramă: Daniel Day-Lewis ("Lincoln"), Richard Gere ("Arbitrage"), John Hawkes ("The Sessions"), Joaquin Phoenix ("The Master) şi Denzel Washington ("Flight)

Cel mai bun rol principal masculin într-un film - comedie/ musical: Jack Black ("Bernie"), Hugh Jackman ("Les Miserables"), Bradley Cooper ("Silver Linings Playbook"), Bill Murray ("Hyde Park on Hudson"), Ewan MacGregor ("Salmon Fishing in the Yemen")

Cel mai bun rol principal feminin într-un film - dramă: Jessica Chastain ("Zero Dark Thirty"), Marion Cotillard ("Rust and Bone"), Helen Mirren ("Hitchcock"), Naomi Watts ("The Impossible"), Rachel Weisz ("The Deep Blue Sea")

Cel mai bun rol principal feminin într-un film comedie/ musical: Emily Blunt ("Salmon Fishing in the Yemen"), Judi Dench ("The Best Exotic Marigold Hotel"), Jennifer Lawrence ("Silver Linings Playbook"), Maggie Smith ("Quartet"), Meryl Streep ("Hope Springs")

Cel mai bun actor într-un rol secundar într-un lungmetraj: Alan Arkin ("Argo"), Leonardo DiCaprio ("Django Unchained"), Philip Seymour Hoffman ("The Master"), Tommy Lee Jones ("Lincoln"),Christoph Waltz ("Django Unchained")

Cea mai bună actriţă în rol secundar într-un lungmetraj: Amy Adams ("The Master"), Sally Field ("Lincoln"), Anne Hathaway ("Les Miserables"), Helen Hunt ("The Sessions"), Nicole Kidman ("The Paperboy")

Cel mai bun scenariu: Mark Boal ("Zero Dark Thirty"), Tony Kushner (Lincoln"), David O. Russell ("Silver Linings Playbook), Quentin Tarantino ("Django unchained"), Chris Terrio ("Argo")

Cel mai bun film de animaţie: "Neînfricată/ Brave", "Frankenweenie", "Hotel Transylvania", "Cinci eroi de legendă/ Rise of the Guardians", Ralph Sctrică-tot/ Wreck-It Ralph"
Cel mai bun film străin: "Amour" (Austria), "A Royal Affaire" (Danemarca), "Intouchables" (Franţa), "De rouille et d'os" (Belgia, Franţa), "Kon-Tiki" (Norvegia) Cea mai bună coloană sonoră: "Anna Karenina" - Dario Marianelli, "Argo" - Alexandre Desplat, "Cloud Atlas" - Reinhold Heil, Johnny Klimek, "Life of Pi" - Mychael Danna, "Lincoln" - John Williams

Cel mai bun cântec: "For You" ("Act of Valor"), "Not Running Anymore" ("Stand Up Guys"), "Safe and Sound" (Jocurile foamei/ The Hunger Games"), "Skyfall" ("Skyfall"), "Suddenly"( "Les Miserables")

TELEVIZIUNE:

Cel mai bun serial de televiziune musical/ comedie: "Big Bang" - CBS, "Girls" - HBO, "Episodes" - HBO, "Modern Family" - ABC, "Smash" - NBC

Cel mai bun serial de televiziune - dramă: "Breaking Bad", "Boardwalk Empire", "Downton Abbey","Homeland", "The Newsroom"

Cel mai bun film de televiziune/ miniserie: "Game Change", "The Girl", "Hatfields & McCoys", "The Hour", "Political Animals"

Cea mai bună actriţă în rol principal, într-un serial de comedie/ musical: Zooey Deschanel ("New Girl"), Julia Louis-Dreyfus ("Veep"), Lena Dunham ("Girls"), Tina Fey ("30 Rock"), Amy Poehler ("Parks and Recreation")

Cea mai bună actriţă într-un rol principal într-un serial de televiziune - dramă: Connie Britton ("Nashville"), Glenn Close ("Damages"), Michelle Dockery ("Downton Abbey"), Claire Danes ("Homeland"), Julianna Margulies ("The Good Wife")

Cea mai bună actriţă în rol principal într-o miniserie/ film de televiziune: Nicole Kidman ( "Hemingway and Gellhorn"), Jessica Lange ("American Horror Story"), Sienna Miller ("The Girl"), Julianne Moore ("Game Change"), Sigourney Weaver ("Political Animals")

Cel mai bun actor în rol principal într-un serial comedie/ musical: Alec Baldwin ("30 Rock"), Don Cheadle ("House of Lies"), Matt LeBlanc ("Episodes"), Louie C.K., ("Louie"), Jim Parsons ("Big Bang Theory")

Cel mai bun actor în rol principal într-un serial - dramă: Steve Buscemi ("Boardwalk Empire"), Bryan Cranston ("Breaking Bad"), Jeff Daniels ("The Newsroom"), Jon Hamm ("Mad Men"), Damian Lewis ("Homeland")

Cel mai bun actor în rol principal într-o miniserie/ film de televiziune: Kevin Costner ("Hatfields and McCoy"), Benedict Cumberbatch ("Sherlock"), Woody Harrelson ("Game Change"), Toby Jones ("The Girl"), Clive Owen ("Hemingway and Gellhorn")

Cea mai bună actriţă în rol secundar într-un serial, miniserie sau film TV: Hayden Panettiere ("Nashville"), Archie Punjabi ("The Good Wife"), Sarah Paulson ("Game Change"), Maggie Smith ("Downton Abbey"), Sofia Vergara ("Modern Family")

Cel mai bun actor într-un rol secundar într-un serial, miniserie sau film TV: Max Greenfield - "New Girl", Ed Harris - "Game Change", Danny Huston - "Magic City", Mandy Patinkin - "Homeland", Eric Stonestreet - "Modern Family"

Premiul pentru întreaga carieră (Cecil B. deMille Award) - Jodie Foster


Oscar 2013

Emma Stone si Set MacFarlane au anuntat nominalizarile facute de Academia de Film Americana pentru filmele intrate in competitia Premiilor Oscar 2013, pe categorii:


Cel mai bun film:
  • “Amour”
  • “Argo”
  • “Beasts of the Southern Wild”
  • “Les Misérables”
  • “Life of Pi”
  • “Lincoln”
  • “Silver Linings Playbook”
  • “Zero Dark Thirty”
Cea mai bună actriţă în rol principal:
  • Jessica Chastainin “Zero Dark Thirty”
  • Jennifer Lawrence în “Silver Linings Playbook”
  • Emmanuelle Rivain “Amour”
  • Quvenzhané Wallisin “Beasts of the Southern Wild”
  • Naomi Watts în “The Impossible”
Cea mai bună actriţă în rol secundar:
  • Amy Adams în “The Master”
  • Sally Field în “Lincoln”
  • Anne Hathaway în “Les Misérables”
  • Helen Hunt în “The Sessions”
  • Jacki Weaver în “Silver Linings Playbook”
Cel mai bun actor în rol principal:
  • Bradley Cooper în “Silver Linings Playbook”
  • Daniel Day-Lewis in în “Lincoln”
  • Hugh Jackman în “Les Misérables”
  • Joaquin Phoenix în “The Master”
  • Denzel Washington în “Flight”
Cel mai bun actor în rol secundar:
  • Alan Arkin în “Argo”
  • Robert De Niro în “Silver Linings Playbook”
  • Philip Seymour Hoffman în “The Master”
  • Tommy Lee Jones în “Lincoln”
  • Christoph Waltz în “Django Unchained”
Cel mai bun lungmetraj de animaţie:
  • “Brave” Mark Andrews şi Brenda Chapman
  • “Frankenweenie” Tim Burton
  • ParaNorman” Sam Fell şi Chris Butler
  • “The Pirates! Band of Misfits” Peter Lord
  • “Wreck-It Ralph” Rich Moore
Cel mai bun scenariu adaptat:
  • “Argo”, scenariu de Chris Terrio
  • “Beasts of the Southern Wild”, scenariu de Lucy Alibar & Benh Zeitlin
  • “Life of Pi”, scenariu de David Magee
  • “Lincoln”, scenariu de Tony Kushner
  • “Silver Linings Playbook”, scenariu de David O. Russell
Cel mai bun scenariu original:
  • “Amour”, scris de Michael Haneke
  • “Django Unchained”, scris de Quentin Tarantino
  • “Flight”, scris de John Gatins
  • “Moonrise Kingdom”, scris de Wes Anderson & Roman Coppola
  • “Zero Dark Thirty”, scris de Mark Boal
Cel mai bun regizor:
  • “Amour”, Michael Haneke
  • “Beasts of the Southern Wild”, Benh Zeitlin
  • “Life of Pi”, Ang Lee
  • “Lincoln”, Steven Spielberg
  • “Silver Linings Playbook”, David O. Russell
Cel mai bun film străin:
  • “Amour”, Austria
  • “Kon-Tiki”, Norvegia
  • “No”, Chile
  • “A Royal Affair”, Danemarca
  • “War Witch”, Canada
Cele mai bune costume:
  • “Anna Karenina”, Jacqueline Durran
  • “Les Misérables”, Paco Delgado
  • “Lincoln”, Joanna Johnston
  • “Mirror Mirror”, Eiko Ishioka
  • “Snow White and the Huntsman”, Colleen Atwood
Machiaj şi coafură:
  • “Hitchcock”, Howard Berger, Peter Montagna şi Martin Samuel
  • “The Hobbit: An Unexpected Journey”, Peter Swords King, Rick Findlater şi Tami Lane
  • “Les Misérables”, Lisa Westcott şi Julie Dartnell
Cele mai bune efecte vizuale:
  • “The Hobbit: An Unexpected Journey”, Joe Letteri, Eric Saindon, David Clayton şi R. Christopher White
  • “Life of Pi”, Bill Westenhofer, Guillaume Rocheron, Erik-Jan De Boer şi Donald R. Elliott
  • “Marvel’s The Avengers”, Janek Sirrs, Jeff White, Guy Williams şi Dan Sudick
  • “Prometheus”, Richard Stammers, Trevor Wood, Charley Henley şi Martin Hill
  • “Snow White and the Huntsman”, Cedric Nicolas-Troyan, Philip Brennan, Neil Corbould şi Michael Dawson
Cea de-a 85-a ceremonie de decernare a Premiilor Oscar va avea loc pe 24 februarie 2013 in Los Angeles. Inca nu m-am hotarat asupra favoritilor mei pentru ca nu am reusit sa vad toate filmele aflate in competitie, dar o sa imi anunt pronosticurile imediat ce sunt gata!:)

Friday, January 11

Django Unchained -un film jignitor sau stralucitor?

Cel mai Tarantino film al anului 2012 m-a lasat foarte satisfacuta, zambitoare si dornica sa vad urmatorul sau film. Nu sunt cel mai mare fan al regizorului dar mi-au placut foarte mult Reservoir Dogs (1992), Pulp Fiction (1994) sau Jackie Brown (1997). Imi plac eroinele lui, femei puternice care lupta pentru ele insele si pentru ce este al lor, care sunt razbunatoare, sexuale si un pic schizoide. Imi place violenta lui stilizata, in care membrele sau chiar armele au propria lor coregrafie. Imi place ca este fidel pasiunii lui pentru filmele de categorie B, pentru muzica lui Ennio Morricone, pentru cultura populara; imi place ca filmele lui au elemente personale, de noutate si sunt, in acelasi timp, un omagiu adus filmelor vechi. In Django Unchained, Quentin Tarantino celebreaza westernul spaghetti, prin muzica sa, prin participarea unui actor emblema a acestui gen cinematigrafic, Franco Nero si este, in acelasi timp, construit pe exploatarea oamenilor de culoare, aducand in discutie concepte controversate precum rasismul, sclavia, Ku Klux Klan-ul.

Filmul îşi are rădăcinile în pelicula "Django", regizată de Sergio Corbucci în anul 1966 si spune povestea unui sclav cu acelasi nume (Jamie Foxx) care se alatura unui vanator de recompense, Doctor Schultz (Christoph Waltz), in incercarea de a-si recupera sotia, pe Broomhilda (Kerry Washington). Calatoria ii poarta pe plantatia lui Big Daddy (Don Johnson) si se sfarseste pe Candyland, proprietatea lui Calvin Candy (Leonardo DiCaprio), in posesia caruia se afla Hildi, sotia lui Django. Planul lor de a o cumpara este demascat de vicleanul Steven (Samuel L. Jackson), un sclav batran, care conduce proprietatea cu o mana de fier pentru stapanul sau. Urmeaza dulcea razbunare a lui Django care se transforma intr-un cowboy abil si sangeros, capabil sa infrunte orice obstacol.

Christoph Waltz face un rol deosebit, care i-a adus o nominalizare la Premiile Oscar 2013, impresionant prin modul in care isi construieste personajul, cu sclipiri de umanitate, dar violent, prieten adevarat, insa ucigas calculat. Are o dictie perfecta si fiecare actiune a sa este expusa sub forma unei povesti detaliate, exprimate intr-un limbaj pretentios. Este un vanator de recompense cu o tehnica calculata, cu abilitati oratorice si care manuieste pistolul cu gratie. Leonardo DiCaprio nu se dezice nici in aceasta partitura, este un actor complex, credibil si joaca cu maiestrie rolul proprietarului manierat, violent, sociopat, a carui singura slabiciune pare sa fie relatia cu Steven, sclavul sau de nadejde. E frumos, elegant, incojurat de proprietati rafinate- casa, sora, negrii alesi pentru luptele Mandingo, amanta de culoare, hainele, interiorul luxos- si tributar educatiei rasiste pe care a primit-o. Cireasa de pe tort este Steven (Samuel L. Jackson), intr-un rol negativ care zguduie imaginea de servitor afectuos si comic a lui Mammy din Gone with the Wind (1939) intiparita, de-a lungul timpului, in mintea spectatorilor. Steven este viclean, loial, violent, un sclav care isi serveste stapanul, sorbindu-i vorbele, cu un devotament nefiresc; cei doi au o relatie foarte apropiata, Steven isi exprima parerile nestingherit in fata stapanului si ii executa ordinele cu sfintenie, ii citeste pe oaspeti si il avertizeaza pe Calvin in privinta lor. Este un negru care, in interiorul lui, e mai alb decat orice alt angajat al lui Calvin si asta il face mandru, parte a unei familie vechi si importante.

In ciuda reactiilor virulente, in special a celor venite din partea regizorului Spike Lee, nu mi s-a parut ca filmul este jignitor sau ca duce in derizoriu istoria persoanelor de culoare, nu mi s-a parut ofensiva folosirea repetata a cuvantului "nigger" pentru ca a venit in momente cheie, justificate si nici nu mi s-a parut mai violent decat alte filme marca Tarantino. Mi s-a parut, in schimb, comic, neistoric, plin de culoare -si nu ma refer la culoarea pielii personajelor- cu un final mult prea lung, cu personaje bine conturate, un film ce demitizeaza imaginea creata negrilor, de-a lungul istoriei cinematografice. Este Django Unchained un film puternic? Da, filmele lui Tarantino sunt rasunatoare si de impact. Este Django Unchained cel mai tare film ever? Ma indoiesc, dar nu cred ca trebuie sa fii obtuz si sa refuzi vizionarea sa doar pentru ca regizorul are o viziune diferita decat cea proprie.

Thursday, January 10

Moonrise Kingdom- o poveste de iubire inocenta

Filmul cel mai incredibil al anului 2012, Moonrise Kingdom (Aventuri sub clar de luna) este o comedie romantica cu accente dramatice care reuneste un numar interesant de actori consacrati intr-o compozitie ce debordeaza de creativitate, imaginatie, muzica si culoare.

Are filmul asta o inocenta tulburatoare, care iti readuce in minte vacantele nebune petrecute la bunici, iubirile de-o vara, peripetiile excursiilor in natura si intensitatea cu care resimteai toate lucrurile marunte. Povestea filmului este cea a lui Romeo si a Julietei adusa in 1965, intr-o insula pierduta de lume, cu case, peisaje si personaje desprinse parca dintr-un teatru de papusi. In ciuda accentelor dramatice, iubirea e pusa la incercare, invinge orice piedica si triumfa in acest paradis ciudat si excentric. Dialogurile curg cu naturalete, chiar daca trairile personajelor sunt pe alocuri exacerbate si, in acelasi timp, invaluite intr-o nota comica, ireala. Povestea are ritm, momentele de tensiune sunt punctate cu maiestrie prin muzica care are un rol decisiv in creionarea intrigii, personajele au gratie si o sinceritate debordanta. Este o creatie completa, cu poveste interesanta, circulara, cu personaje bine construite, incredibil regizata, livrata intr-un mod credibil, cu umor. Avem povestitor, avem iubire neimplinita, avem tradare, aventura, natura dezlantuita, eroii de poveste, deznodamant fericit.

Imi place ce ne propune Wes Anderson: sa privim dramele vietii prin ochii inocenti ai copilariei, cu ingenuitatea si curajul nebun al varstei. Este ca si cum, noi spectatorii, ne-am uita la film prin binoclul lui Suzy, ne-am amuza si ne-am incrunta, am savura muzica lui Benjamin Britten sau poate  am filma chiar noi, cu o camera manuala, simpla, toata povestea. Starea initiala de acalmie -este 1965, razboiul din Vietnam nu a inceput, oamenii au depasit momentul imediat al asasinarii lui Kennedy- este spulberata de furtuna fara precedent care ii zguduie din simtire pe oameni si insula, dar care trece, lasand in urma ei culturi fara precedent si o prosperitate neasteptata. Filmul mi-a amintit de The Royal Tenenbaums (2001) al aceluiasi regizor, prin prisma felului in care este construit filmul, cu un raisonneur care ne povesteste usor, cu umor, despre intamplari si oameni ciudati.

Spuneam initial ca filmul reuneste debutanti (Jared Gilman- Sam- si Kara Hayward- Suzy) si deopotriva actori importanti, unii dintre ei, precum Bill Murray si Jason Schwartzman, colaboratori freccventi ai regizorului. Partitura lui Jason Schwartzman (Cousin Ben) este deosebita prin ritmul pe care acesta il confera interpretarii; de asemenea, a fost interesant sa-l vad pe Edward Norton intr-un rol de capitan de cercetasi, scortos si sec, devotat taberei Ivanhoe si cu spirit de initiativa la nevoie. Tilda Swinton este reprezentanta Serviciilor Sociale, rigida si obtuza, imbracata intr-un stil desprins parca din serialele SF iar Bruce Willis este politistul salvator, lipsit de calitatile magice, ireale din seria Die Hard, este un om obisnuit, nefericit, care pierde afectiunea lui Frances McDormand dar o castiga pe cea a pustiului pe care-l adopta, Sam.










Sunt filme cu o poveste frumos spusa, care ma prind instantaneu -Moonrise Kingdom- si, desi imi place sa scriu despre experientele mele cinefile, simt ca, pe masura ce incep sa disec si sa analizez constructia si personajele, se pierde treptat sentimentul acela de bine, greu de descris, efemer si volatil, cu care raman la finalul sau, oftand si privind fara rost cum se deruleaza numele din distributie, producatorii, regie etc iar mie nu-mi vine sa ma dezlipesc de ecran. Stiti despre ce vorbesc, nu?

Wednesday, January 9

The Paperboy- melodrama, detective story or neither?

Rareori se intampla sa ai intr-un film combinatia perfecta intre o regie buna si partituri exceptionale ale actorilor; The Paperboy (2012), din pacate, nu se ridica la aceasta performanta. In ciuda pretentiilor regizorale de a creiona un film noir cu atmosfera sumbra si low-key lightening, The Paperboy se dovedeste a fi un cocktail neinspirat de comedie sexy, melodrama si poveste politista.


Sa incep cu raisonner-ul/femeia in casa, Anita (Macy Gray); aceasta relateaza povestea familiei Jansen unui barbat necunoscut, intr-un context care nu este definit sau dezvoltat. Am avut impresia ca este fie in boxa acuzarii, ca martor, fie este intr-un interogatoriu; sau poate este intervievata de un jurnalist interesat de viata scriitorului-ce-va-sa-fie, Jack Jansen. Dincolo de lipsa justificarii contextului ei de povestitor, Macy Gray face un rol bun, de mama surogat pentru tanarul si zbuciumatul Jack, de servitoare care are o relatie destul de franca cu angajatorii ei (JJ Jansen si viitoarea sa sotie), de prietena pentru Jack sau fratele lui, Ward. Spre deosebire de filme precum The Help unde relatiile dintre angajatori si servitorii lor de culoare sunt fie dezastruoase, fie descrise ca fiind umilitoare, regizorul prezinta legatura dintre Anita si Jack ca fiind una de prietenie si afectiune. Evident ca exista si accente rasiale in film: viitoarea sotie a tatalui celor doi baieti o trateaza pe Anita ca pe o sluga iar colegul ziarist al lui Ward, este privit cu stupoare sau condescendenta, in cel mai bun, caz de JJ Jansen si chiar de Jack.

Un alt element specific genului noir este misterul iar acesta lipseste cu desavarsire in The Paperboy; secretele se dezvaluie stangaci, fara credibilitate iar filmului ii lipseste aceea unitate care sa sudeze episoadele violente si sexuale. Caci exista doua episoade care mi-au ramas in minte: prima este scena a la Basic Instinct in care Charlotte Bless (Nicole Kidman) se masturbeaza in fata iubitului ei incarcerat, Hillary Van Wetter (John Cusak), de fata cu inamoratul Jack, idealistul Ward si ambitiosul Yardley Acheman. Are Nicole Kidman o sexualitate umeda, ca atmosfera sudista a mlastinilor din Mississippi, o expresivitate ce imi aminteste de Bridgitte Bardot si un curaj nebun in felul in care-si asuma rolul. Cred ca acesta este unul din motivele pentru care recomand acest film, pentru interpretarea de exceptie a lui Nicole Kidman, care iese din tiparul rolurilor cuminti si socheaza cu sexualitatea si forta ei. Cea de-a doua scena este cea in care Charlotte isi desface din nou picioarele si urineaza deasupra lui Jack care tocmai a fost intepat de meduze; scena este chiar comica in felul in care Charlotte le alunga pe tinerele dornice sa-i ofere acelasi tip de asistenta lui Jack, pentru ca simte ca este datoria ei de a face acest gest intim, de bunavointa, fata de tanarul ale carui sentimente o tulbura. Charlotte are nevoie de senzatii tari si Hilary, condamnat pentru uciderea unui serif local, i le ofera din plin, in scris, verbal sau fizic. Este voluntara, lupta pentru eliberarea lui si se amageste ca acesta este barbatul viselor ei; sfarseste tragic, prada violentei lui Hilary, pentru care este un trofeu personal si la indemana.













Desi vizual nu mi-au displacut foarte tare, cred ca au fost mult prea multe scenele in care Zach Effron apare aproape gol, chiar daca inocenta lui este pusa in contrast cu violenta sexuala sau abuzul altor personaje. Zach Effron pare a fi un actor bun, care ar putea sa echilibreze balanta in favoarea talentului sau, mai degraba decat in privinta aspectului fizic, cu conditia sa isi aleaga rolurile cu grija pe viitor. Mi s-a parut destul de putin exploatat rolul lui Matthew McConaughey care desi ofertant si de compozitie, are intensitate scurta. Ward este un visator, macinat de sexualitatea sa homosexuala care este dat la o parte de oportunistul Yardley; dezamagit si demotivat isi accepta moartea cu voce tare, intr-una din scenele de final, in care Hillary ii taie gatul.

Si am ajuns la Hillary Van Wetter (John Cusak), un psihopat criminal caruia ii place sa sfartece aligatori si pe cei pe care nu-i controleaza, abuzatorul absolut, care sfarseste pe scaunul electric. Idol al generatiei anilor 80, Cusak a fost mai mult sau mai putin inspirat in alegerea rolurilor sale, insa dupa esecul din The Raven a reusit sa faca un personaj negativ care sa-l califice cu succes in categoria "railor marelui ecran". Cred ca acesta este punctul forte al filmului: interpretarea actorilor, ale caror calitati sunt exploatate in cele mai bizare si neasteptate scene, totul in detrimentul intrigii si unitatii povestii. Sunt rare aceste situatii in care actorii fura filmul, il spoliaza de forta si impactul povestii in sine, atragand, in mod corect si remarcabil, atentia reflectoarelor asupra lor.


Monday, January 7

My movies of 2012

2013 se anunta un an plin de premiere spectaculoase si carti interesante asa ca, inainte de a ma apuca de treaba, am incercat sa privesc retrospectiv la filmele care m-au impresionat, m-au uimit, m-am dezamagit sau m-au impulsionat in anul precedent. Asadar, iata lista acestor filme, in functie de starea pe care mi-au creat-o:

Cel mai bun film al anului: Holy Motors. Un film care m-a bulversat si m-a umplut de senzatii placute; industria cinematografica, criticata si nu elogiata de Leon Carax, este, de fapt, o metafora pentru ceea ce inseamna viata sau lunga noastra calatorie prin viata. Un film cu substrat, cu interpretare buna, care te poarta de la Bunuel, la Goddard, la Quasimodo, la Lon Chaney sau la Cocteau.












Cel mai sensibil film al anului: Beasts of the Southern Wild. Genul meu de film, in care realitatea cruda se imbina intr-o maniera poetica cu fantasticul, cu note sentimentale si accente de mister. Un film despre supravietuire si salvare, despre dragoste si despre renuntare; te duce cu gandul la Tree of Life al lui Malick dar si la scrierile lui Marquez.












Cel mai dureros film al anului: Amour. Un film cu nume mari (Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert, Jean-Louis Trintignant), regizat de Michael Haneke, castigator al Palme d'Or. Este o drama despre viata si moarte, despre batranete si boala, despre iubirea care inseamna sacrificiu. Dincolo de subiectul sensibil, filmul are o delicate in felul in care se tese in jurul personajelor si o profunzime a trairilor care rezida nu numai in jocul impecabil al celor trei actori, ci si in muzica filmului, aleasa de regizor, cu mare grija.












Cea mai frumoasa poveste de dragoste: The Deep Blue Sea. Toate povestile mari de dragoste ale cinematografiei poarta amprenta nefericirii si neimplinirii sau poate Humphrey Bogard si Ingrid Bergman au stabilit niste standarde greu de atins in Casablanca. Am iubit-o pe Rachel Weisz in filmul asta pentru ca are o gratie si o forta, in ciuda faptul ca cedeaza unor impulsuri de disperare, care m-a vrajit; in plus atmosfera, renuntarea, libertate a sentimentelor versus incorsetarea lor, toate acestea au dat un farmec aparte filmului.












Cel mai dezamagitor film al anului: Magic Mike. Cu riscul de a frange inimile admiratoarelor lui Channing Tatum, trebuie sa recunosc ca am avut mari asteptari de la Steven Soderbergh pe care l-am apreciat pentru sinceritatea cu care a regizat Erin Brockovich (2000). Nu m-au impresionat patratelele lui Magic Mike iar povestea in sine este subtire si lipsita de credibilitate; m-a facut sa-mi reamintesc cat farmec si umor a avut The Full Monthy, fara ca stripperii sa ne dezvaluie vreun centimetru de piele sau vreo miscare spectaculoasa.












Cel mai asteptat SF: Prometheus. Cand ai crescut cu Alien (1979), acest brand reprezinta pentru tine chintesenta filmelor de gen si oricat de mult s-ar schimba gusturile cinefile de-a lungul timpului, ramai tributar marilor clasici. Mi-a placut Noomi Rapace, cu forta femeilor viitorului care stiu ca trebuie sa faca totul cu mana lor, androidul Michael Fassbender, cu zambetul lui perfect si, mai presus de orice, ideea legaturii dintre noi, cei dintai si alieni.












Cel mai incredibil film al anului: Moonrise Kingdom. Are filmul asta o inocenta, un aer de demult, care mi-a amintit de copilarie si de lucruri frumoase; mi-a dat senzatia ca urmaresc o piesa de teatru, cu decoruri miniaturiste, cu detalii bine punctate si cu excentritati fermecatoare; o poveste de dragoste intre oameni mici care angreneaza in mod dramatic oamenii mari.












Cel mai Tarantino film al anului: Django Unchained. Are poveste, are distributie de exceptie, are dialog, are umor, este un coctail de sange, brutalitate, sclavism, rasism si un tribut adus western-ului spaghetti. Imi imaginez ca a aprins spiritele -a se vedea reactia virulenta a lui Spike Lee- dar e un brand Tarantino si filmele lui vor imparti mereu publicul cinefil intre cei care-l iubesc si cei care-l condamna. Un minus ar fi durata filmului care, in partea de final, nu se justifica dar interpretarea lui Samuel L. Jackson compenseansa din plin pentru eventualele scapari regizorale.












Stiu ca am ratat cateva filme, am omis altele in mod deliberat, am petrecut ore bune din viata mea intr-un mod placut sau dimpotriva; pe scurt, 2012 a fost un an bun pentru cinefili si astept cu nerabdare noile premiere 2013 sau recuperarile 2012 (Les Miserables, The Master, Gangster Squad, The Great Gastby, The Wander si lista e lunga). Keep you posted, though!