; movieschocolatebooks: El laberinto del fauno

Pages

Thursday, March 14

El laberinto del fauno

Incercam, fiecare dintre noi, sa ne creionam propria poveste pe masura ce-o traim si speram ca va fi una nemuritoare, precum basmele care ne-au incantat copilaria. Iar daca nu gasim vocea interioara care sa dea glas povestii noastre, avem intotdeauna la indemana povestile sensibile care ne fac sufletul sa tresara atunci cand privim o pictura in ulei a lui Vermeer, cand ascultam vocea calda a lui Melody Gardot, cand mirosim un buchet de lavanda, cand citim romanele lui Toni Morrison sau cand privim un film. El laberinto del fauno, regizat de Guillermo del Toro, este un film despre povestile fantastice ce se intrepatrund cu realitatea lipsita de magie. Si desi nu se inscrie in linia basmelor cu final fericit ale fratilor Grimm, povestea Ofeliei cu printese, regi, fauni, spiridusi, matragune, broscoi, monstrii si un labirint din piatra, ne vorbeste despre paradisul pierdut al copilariei.

Ma intorc iarasi la realismul magic si la maniera incredibila a lui Guillermo Del Toro de a recrea, in peisajul zbuciumat al Spaniei de dupa victoria lui Franco din 1944, un univers vizual extravagant, cu un filon fantastic si accente horror. Pe de o parte, avem povestea unei fetite, Ofelia (Ivana Baquero) ce-si insoteste mama insarcinata (Ariadna Gil), in calatoria spre noua lor viata, alaturi de noul ei tata, Capitanul Vidal (Sergi López), in noua Spanie. Fetita, captiva in lumea basmelor, refuza sa accepte figura autoritara a acestei brute cu chip uman si, lipsita de intelegerea mamei -sfasiata intre fragilitatea conditiei sale precare si datoria de sotie- gaseste acceptare in ochii blanzi ai lui Mercedes, femeia buna la toate in casa. Ofelia se refugieaza in gradina magica de langa casa, unde descopera ruinele unui labirint in care vietuiesc spiridusi si un batran faun. In aceasta lume de basm, ea este Printesa Moana, un spirit pierdut ce trebuie sa indeplineasca trei porunci pentru a-si putea recastiga nemurirea si pentru a se putea intoarce in taramul de dincolo.




Cele doua planuri ale povestii alterneaza si fiecare incercare traumatizanta a fetitei isi gaseste ecou in incrancenarea cu care oamenii capitanului si rebelii din padurea sin jurul casei se ciocnesc; binele si raul sunt puse in balanta iar incursiunile Ofeliei in lumea fantastica populata cu fapturi monstroase adancesc durerea de a nu-si putea salva mama. Lumea fantastica nu este cea a lui Peter Pan, este una oribila, in care un monstru cu ochii in causele palmelor decapiteaza si devoreaza spiridusi, o lume intunecata care se hraneste cu tristetea si nefericirea din viata reala, de zi cu zi a fetitei. Ofelia este prizoniera celor doua lumi si nu pare a-si gasi nicidecum linistea si fericirea. Regizorul nu ne menajeaza sensibilitatea iar filmul, in ciuda faptului ca personajul principal este un simbol al inocentei si puritatii, este intunecat, violent si brutal. Cu toate acestea, nu este o oda a nefericirii si disperarii, ci o transpunere in termeni vizuali a unei felii triste de viata iar Guillermo Del Toro ne da posibilitatea sa ne alegem finalul: sa-i dam Ofeliei dreptul la fericire, in lumea ei de basm sau sa-i ucidem spiritul si s-o aruncam in uitare?

Ar fi pacat sa incetam sa mai credem in magie si in lumea fantastica ce se intinde la capatul buricelor degetelor noastre; avem nevoie de povestile din jurul nostru pentru a-i putea da forma si culoarea povestii personale. Iar in cautarile noastre, mai contemplam un tablou in ulei, ne mai rasfatam auzul cu ritmuri de jazz&blues, ne mai invaluim in mirosuri dulci de flori mov, mai citim o Beloved book, mai savuram un film de calitate si, de ce nu, ne mai indulcim decadent...
Plus: impactul vizual puternic, paleta coloristica, machiajul personajelor fantastice, manifest puternic anti-fascist, interpretarea lui Sergi López.
Minus: None worth-mentioning.

Post a Comment