; movieschocolatebooks: Anna Karenina- viata ca o piesa de teatru

Pages

Friday, February 1

Anna Karenina- viata ca o piesa de teatru

Intotdeauna este o provocare sa reinventezi o poveste clasica si sa incerci sa eludezi ecranizarile precedente; cateodata demersul regizoral este incununat de succes, altadata, cartea bate filmul. Actiunea din Anna Karenina (2012) se dezvaluie sub ochii nostrii, dincolo de cortina unui teatru, unde oamenii si decorurile gliseaza de la o scena la alta, cu precizia unui mecanism perfect. Conventiile teatrale se confunda cu cele sociale si, in ciuda escapadelor in natura, te simti prins intr-o piesa de teatru miniaturista.







Filmul descrie doua povesti de iubire: cea dintre Anna (Keira Knightley) si contele Vronsky (Aaron Taylor-Johnson), umbrita de silueta unui Alexei Karenin lipsit de substanta, si cea dintre frumoasa Kitty (Alicia Vikander) si idealistul Levin (Domhnall Gleeson). In-between, avem drama familiei Oblonsky, in care el, fratele Annei, este un fustangiu incurabil iar ea, sora lui Kitty, este o sotie iertatoare si vesnic facatoare de copii. Actiunea penduleaza intre doua orase, Moscova si Sant-Petersburg, unde oamenii sunt judecati dupa reguli nescrise, unde aparentele sunt totul iar iubirea si iertarea sunt concepte abstracte.








Ecranizarea lui Joe Wright impresioneaza prin bogatia de costume si culoare, prin abundenta de detalii vestimentare si accesorii, prin melanjul de dans si muzica si prin senzatia ca filmul este un musical fara cantece. Keira Knightley este superba in rolul propriei sale persoane, a carei mimica si privire iti raman in minte odata cu primul rol in care ai vazut-o intaia oara si desi este o Anna Karenina de o frumusete rapitoare, nu are dramatismul, forta sau fragilitatea eroinei lui Lev Tolstoi. In rolul contelui Vronski, Aaron Taylor-Johnson nu are din virilitatea lui Sean Bean din versiunea din 1997 si nu reuseste sa lege nicio chimie cu partenera sa. Figura sa angelica, zulufii blonzi si silueta adolescentina nu impresioneaza decat vizual si nu conving. Insa cel mai putin stralucitor, neconturat, inflexibil personaj este cel creionat de Jude Law, cel al sotului incornorat. Alexei Karenin este lipsit de culoare la propriu, cu o vestimentatie cenusie, menita sa-i accentueze limitarea si rigiditatea, replicile sale sunt seci iar privirea nu are nicio urma de expresivitate. Mai mult decat atat, oscileaza intre ridicol si ireal, cu gesturile sale mecanice, cand isi pregateste cutia cu anticonceptionale, inainte de a-si indeplini indatoririle matrimoniale. Alicia Vikander in rolul imaturei Kitty este cu adevarat talentata, reusind sa-i dea contur si forta personajului ei, care, dintr-o copila infatuata si diafana devine o femeie matura, plina de compasiune si iubire.


Dincolo de jocul slab actoricesc, exista in film cateva momente sensibile, reusite, precum intalnirea celor doi amanti in campul cu flori, care pare desprinsa dintr-un tablou impresionist. La fel de spectaculoasa este si cursa de cai, care in mod neasteptat, are loc in decor, pe scena, galopul nebun al lui Vronski, fiind punctat de izbucnirile Annei care isi frange in maini evantaiul si izbucneste in lacrimi la vederea iubitului accidentat. Mi-a ramas in minte muzica premiatului compositor Dario Marianelli, privirea tulburatoarei a Keirei Knightley sub palariile cu voaleta, siragurile de perle care ii impodobesc gatul si urechile intr-un fel foarte senzual si maniera teatrala in care regizorul a ales sa ecranizeze romanul. Anna Karenina ramane un exercitiu de imaginatie curajos, o incursiune feerica intr-o societate anacronica, insa nu are nimic din bogatia si profunzimea romanului lui Lev Tolstoi.


Post a Comment