; movieschocolatebooks: The Paperboy- melodrama, detective story or neither?

Pages

Wednesday, January 9

The Paperboy- melodrama, detective story or neither?

Rareori se intampla sa ai intr-un film combinatia perfecta intre o regie buna si partituri exceptionale ale actorilor; The Paperboy (2012), din pacate, nu se ridica la aceasta performanta. In ciuda pretentiilor regizorale de a creiona un film noir cu atmosfera sumbra si low-key lightening, The Paperboy se dovedeste a fi un cocktail neinspirat de comedie sexy, melodrama si poveste politista.


Sa incep cu raisonner-ul/femeia in casa, Anita (Macy Gray); aceasta relateaza povestea familiei Jansen unui barbat necunoscut, intr-un context care nu este definit sau dezvoltat. Am avut impresia ca este fie in boxa acuzarii, ca martor, fie este intr-un interogatoriu; sau poate este intervievata de un jurnalist interesat de viata scriitorului-ce-va-sa-fie, Jack Jansen. Dincolo de lipsa justificarii contextului ei de povestitor, Macy Gray face un rol bun, de mama surogat pentru tanarul si zbuciumatul Jack, de servitoare care are o relatie destul de franca cu angajatorii ei (JJ Jansen si viitoarea sa sotie), de prietena pentru Jack sau fratele lui, Ward. Spre deosebire de filme precum The Help unde relatiile dintre angajatori si servitorii lor de culoare sunt fie dezastruoase, fie descrise ca fiind umilitoare, regizorul prezinta legatura dintre Anita si Jack ca fiind una de prietenie si afectiune. Evident ca exista si accente rasiale in film: viitoarea sotie a tatalui celor doi baieti o trateaza pe Anita ca pe o sluga iar colegul ziarist al lui Ward, este privit cu stupoare sau condescendenta, in cel mai bun, caz de JJ Jansen si chiar de Jack.

Un alt element specific genului noir este misterul iar acesta lipseste cu desavarsire in The Paperboy; secretele se dezvaluie stangaci, fara credibilitate iar filmului ii lipseste aceea unitate care sa sudeze episoadele violente si sexuale. Caci exista doua episoade care mi-au ramas in minte: prima este scena a la Basic Instinct in care Charlotte Bless (Nicole Kidman) se masturbeaza in fata iubitului ei incarcerat, Hillary Van Wetter (John Cusak), de fata cu inamoratul Jack, idealistul Ward si ambitiosul Yardley Acheman. Are Nicole Kidman o sexualitate umeda, ca atmosfera sudista a mlastinilor din Mississippi, o expresivitate ce imi aminteste de Bridgitte Bardot si un curaj nebun in felul in care-si asuma rolul. Cred ca acesta este unul din motivele pentru care recomand acest film, pentru interpretarea de exceptie a lui Nicole Kidman, care iese din tiparul rolurilor cuminti si socheaza cu sexualitatea si forta ei. Cea de-a doua scena este cea in care Charlotte isi desface din nou picioarele si urineaza deasupra lui Jack care tocmai a fost intepat de meduze; scena este chiar comica in felul in care Charlotte le alunga pe tinerele dornice sa-i ofere acelasi tip de asistenta lui Jack, pentru ca simte ca este datoria ei de a face acest gest intim, de bunavointa, fata de tanarul ale carui sentimente o tulbura. Charlotte are nevoie de senzatii tari si Hilary, condamnat pentru uciderea unui serif local, i le ofera din plin, in scris, verbal sau fizic. Este voluntara, lupta pentru eliberarea lui si se amageste ca acesta este barbatul viselor ei; sfarseste tragic, prada violentei lui Hilary, pentru care este un trofeu personal si la indemana.













Desi vizual nu mi-au displacut foarte tare, cred ca au fost mult prea multe scenele in care Zach Effron apare aproape gol, chiar daca inocenta lui este pusa in contrast cu violenta sexuala sau abuzul altor personaje. Zach Effron pare a fi un actor bun, care ar putea sa echilibreze balanta in favoarea talentului sau, mai degraba decat in privinta aspectului fizic, cu conditia sa isi aleaga rolurile cu grija pe viitor. Mi s-a parut destul de putin exploatat rolul lui Matthew McConaughey care desi ofertant si de compozitie, are intensitate scurta. Ward este un visator, macinat de sexualitatea sa homosexuala care este dat la o parte de oportunistul Yardley; dezamagit si demotivat isi accepta moartea cu voce tare, intr-una din scenele de final, in care Hillary ii taie gatul.

Si am ajuns la Hillary Van Wetter (John Cusak), un psihopat criminal caruia ii place sa sfartece aligatori si pe cei pe care nu-i controleaza, abuzatorul absolut, care sfarseste pe scaunul electric. Idol al generatiei anilor 80, Cusak a fost mai mult sau mai putin inspirat in alegerea rolurilor sale, insa dupa esecul din The Raven a reusit sa faca un personaj negativ care sa-l califice cu succes in categoria "railor marelui ecran". Cred ca acesta este punctul forte al filmului: interpretarea actorilor, ale caror calitati sunt exploatate in cele mai bizare si neasteptate scene, totul in detrimentul intrigii si unitatii povestii. Sunt rare aceste situatii in care actorii fura filmul, il spoliaza de forta si impactul povestii in sine, atragand, in mod corect si remarcabil, atentia reflectoarelor asupra lor.


Post a Comment