; movieschocolatebooks: My movies of 2012

Pages

Monday, January 7

My movies of 2012

2013 se anunta un an plin de premiere spectaculoase si carti interesante asa ca, inainte de a ma apuca de treaba, am incercat sa privesc retrospectiv la filmele care m-au impresionat, m-au uimit, m-am dezamagit sau m-au impulsionat in anul precedent. Asadar, iata lista acestor filme, in functie de starea pe care mi-au creat-o:

Cel mai bun film al anului: Holy Motors. Un film care m-a bulversat si m-a umplut de senzatii placute; industria cinematografica, criticata si nu elogiata de Leon Carax, este, de fapt, o metafora pentru ceea ce inseamna viata sau lunga noastra calatorie prin viata. Un film cu substrat, cu interpretare buna, care te poarta de la Bunuel, la Goddard, la Quasimodo, la Lon Chaney sau la Cocteau.












Cel mai sensibil film al anului: Beasts of the Southern Wild. Genul meu de film, in care realitatea cruda se imbina intr-o maniera poetica cu fantasticul, cu note sentimentale si accente de mister. Un film despre supravietuire si salvare, despre dragoste si despre renuntare; te duce cu gandul la Tree of Life al lui Malick dar si la scrierile lui Marquez.












Cel mai dureros film al anului: Amour. Un film cu nume mari (Emmanuelle Riva, Isabelle Huppert, Jean-Louis Trintignant), regizat de Michael Haneke, castigator al Palme d'Or. Este o drama despre viata si moarte, despre batranete si boala, despre iubirea care inseamna sacrificiu. Dincolo de subiectul sensibil, filmul are o delicate in felul in care se tese in jurul personajelor si o profunzime a trairilor care rezida nu numai in jocul impecabil al celor trei actori, ci si in muzica filmului, aleasa de regizor, cu mare grija.












Cea mai frumoasa poveste de dragoste: The Deep Blue Sea. Toate povestile mari de dragoste ale cinematografiei poarta amprenta nefericirii si neimplinirii sau poate Humphrey Bogard si Ingrid Bergman au stabilit niste standarde greu de atins in Casablanca. Am iubit-o pe Rachel Weisz in filmul asta pentru ca are o gratie si o forta, in ciuda faptul ca cedeaza unor impulsuri de disperare, care m-a vrajit; in plus atmosfera, renuntarea, libertate a sentimentelor versus incorsetarea lor, toate acestea au dat un farmec aparte filmului.












Cel mai dezamagitor film al anului: Magic Mike. Cu riscul de a frange inimile admiratoarelor lui Channing Tatum, trebuie sa recunosc ca am avut mari asteptari de la Steven Soderbergh pe care l-am apreciat pentru sinceritatea cu care a regizat Erin Brockovich (2000). Nu m-au impresionat patratelele lui Magic Mike iar povestea in sine este subtire si lipsita de credibilitate; m-a facut sa-mi reamintesc cat farmec si umor a avut The Full Monthy, fara ca stripperii sa ne dezvaluie vreun centimetru de piele sau vreo miscare spectaculoasa.












Cel mai asteptat SF: Prometheus. Cand ai crescut cu Alien (1979), acest brand reprezinta pentru tine chintesenta filmelor de gen si oricat de mult s-ar schimba gusturile cinefile de-a lungul timpului, ramai tributar marilor clasici. Mi-a placut Noomi Rapace, cu forta femeilor viitorului care stiu ca trebuie sa faca totul cu mana lor, androidul Michael Fassbender, cu zambetul lui perfect si, mai presus de orice, ideea legaturii dintre noi, cei dintai si alieni.












Cel mai incredibil film al anului: Moonrise Kingdom. Are filmul asta o inocenta, un aer de demult, care mi-a amintit de copilarie si de lucruri frumoase; mi-a dat senzatia ca urmaresc o piesa de teatru, cu decoruri miniaturiste, cu detalii bine punctate si cu excentritati fermecatoare; o poveste de dragoste intre oameni mici care angreneaza in mod dramatic oamenii mari.












Cel mai Tarantino film al anului: Django Unchained. Are poveste, are distributie de exceptie, are dialog, are umor, este un coctail de sange, brutalitate, sclavism, rasism si un tribut adus western-ului spaghetti. Imi imaginez ca a aprins spiritele -a se vedea reactia virulenta a lui Spike Lee- dar e un brand Tarantino si filmele lui vor imparti mereu publicul cinefil intre cei care-l iubesc si cei care-l condamna. Un minus ar fi durata filmului care, in partea de final, nu se justifica dar interpretarea lui Samuel L. Jackson compenseansa din plin pentru eventualele scapari regizorale.












Stiu ca am ratat cateva filme, am omis altele in mod deliberat, am petrecut ore bune din viata mea intr-un mod placut sau dimpotriva; pe scurt, 2012 a fost un an bun pentru cinefili si astept cu nerabdare noile premiere 2013 sau recuperarile 2012 (Les Miserables, The Master, Gangster Squad, The Great Gastby, The Wander si lista e lunga). Keep you posted, though!
Post a Comment