; movieschocolatebooks: Miral

Pages

Thursday, January 31

Miral

Miral (2010) este o pledoarie pentru pace a regizorului Julian Schnabel, bazata pe romanul autobiografic al ziaristei de origine palestiniana, Rula Jebreal. Filmul descrie destinele incrucisate a patru femei, de-a lungul a aproape patruzeci de ani de istorie, de la crearea statului Israel, in 1948, pana la semnarea acordului de pace Oslo din 1993.

Filmul incepe cu Hind Husseini (Hiam Abbass) care sarbatoreste Craciunul in 1947, la Hotelul American din Ierusalim, alaturi de prieteni precum Willem Dafoe in rolul unui colonel american sensibilizat de umanitatea ei si de Vanessa Redgrave, purtatoare de cuvant pentru Free Palestine, in roluri cameo. Povestea continua cu Nadia (Yasmine Al Massri), a carei nefericire si dependenta de alcool o impiedica sa fie o mama buna pentru Miral (Freida Pinto) sau pentru sotul ei, Jamal (Alexander Siddig). Prin Nadia, o cunoastem pe matusa lui Miral, Fatima, al carei partizanat cu fortele subversive i-a adus trei condamnari pe viata. Crescuta in institutul de invatamant caritabil pentru orfani, condus de Hind Husseini, Miral nu constientizeaza existenta conflictului israelo-palestinian decat atunci cand merge intr-o tabara de refugiati sa-i invete pe copiii de acolo sa citeasca. Cautarile ei gasesc ecou in persoana revolutionarului Hani (Omar Metwally) de care se indragosteste, insa Miral este prinsa intre invatamintele pacifiste ale tatalui ei si predicile nonviolente ale lui Husseini. Filmul este povestea desavarsiririi ei ca individ- o Miral care trece de la ignoranta la actiune, asumandu-si rolurile de fiica, discipol, femeie indragostita, prietena sau militanta.







Distribuirea unei actrite de origine indiana, Freida Pinto, in rolul principal, nu i-a fost de ajutor regizorului in incercarea de a fi solidar cu cauza palestiniana. Desi aceasta face un rol onest, filmul nu straluceste. Are momente deosebite, oarecum poetice, precum scena dansului frenetic, din buric, al Nadiei sau scena in care aceasta intra in mare pentru a-si lua viata, cu rochia ei colorata si privirea pierduta. Mi-a placut in mod special momentul din cinematograful in care Fatima lasa o bomba sa explodeze; tensiunea este accentuata prin alternanta dintre fetele lipsite de suspiciune ale spectatorilor si scena dura din filmului lui Roman Polanski's Repulsion, proiectat pe ecran. Muzica puncteaza sublim momentele cheie ale naratiunii si desi creatiile lui Ennio Morricone sau Tom Waits au forta, nu au reusit sa insufle filmului acea energie care ii lipseste. Pe de alta parte, sensibilitatea subiectului ales si mesajul pacifist, plin de empatie fata de victimele unei situatii politice imposibile, face ca filmul sa fie unul umanist, despre promisiunea unui viitor mai bun pe care regizorul o vede in ochii fiecarui copil salvat.
Post a Comment