; movieschocolatebooks: December 2012

Pages

Saturday, December 29

Holy Motors



Holy Motors este, cu siguranta, unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata si recunosc ca nu m-am mai simtit provocata de un film frantuzesc de ceva vreme. Este o drama fantastica regizata de Leos Carax si a avut premiera in cadrul Festivalului de la Cannes 2012, unde a fost pur si simplu adorata, in ciuda faptului ca nu a fost premiata.

Ma amuza faptul ca tocmai am vazut Cloud Atlas (2012) care mi-a trezit sentimente contradictorii si mi-a zdruncinat un pic increderea in spiritul meu analitic; Holy Motors este ca un desert decadent dupa o banala placinta de mere. Si vreau sa va spun si de ce: este ciudat si misterios, este provocator si are umor negru, este dezarmant si halucinant, este surprinzator si nebun. Ma bucur cand vad un film care imi incita simturile si mintea, cunostiintele cinematografice si care, mai presus de toate, ma surprinde.

Holy Motors prezinta o zi din viata lui Monsieur Oscar (Denis Lavant), un actor care isi petrece ziua intr-o limuzina alba, unde are o intreaga recuzita pentru rolurile pe care le interpreteaza: o batrana cersetoare, un om de afaceri bogat, un acordeonist, un vagabond, un asasin. La un moment dat este o creatura monstruoasa care intrerupe o sedinta foto si rapeste un model stralucitor (Eva Mendes). Intr-un alt rol este un batran pe patul de moarte, care schimba ultimele sale cuvinte cu nepoata sa indurerata. Apoi devine un tata morocanos care isi ia fiica de o petrecere si pe care se supara cand afla ca aceasta l-a mintit cand i-a spus ca s-a distrat. In fiecare dintre aceste situatii, omul nostru se pregateste cu zel, cu profesionalism, intrand in pielea personajului sau, cu convingere.
Sirul programarilor este contorizat de Celine (Edith Scob) femeia care conduce limuzina si care are rolul unei asistente personale, mereu atenta la nevoile domnului Oscar, ingrijorata pentru sanatatea lui, gata sa-l ridice cand acesta cade epuizat la finalul unui rol, amintindu-i ca trebuie sa manance si cea care-l plateste la finalul zilei de lucru. Filmul are si valentele unui musical, cu o partitura scrisa chiar de regizor si interpretata de Jean/Eva (Kylie Minogue); aceasta este si ea actrita, una cu care Monsieur Oscar are o intalnire scurta, de o jumatate de ora, in care aflam ca cei doi au fost unul pentru celalalt mai mult decat doi colegi de breasla.








Exista cateva secvente in film cu adevarat remarcabile, precum scena dintre omuletul hidos si fotomodelul tamp in pestera, unde acesta ii rupe rochia transformand-o intr-un fel de burqa, care-i lasa la vedere doar ochii, in timp ce el se dezbraca complet -erectia fiind un simbol al trufiei sale pygmaliene- si isi aseaza capul in poala ei, intr-o postura michellangeliana. Apoi, mi s-a parut neasteptata si incredibila scena in care angajatorul intra in limuzina in antract/momentul de respiro dintre programari, si se plange politicos despre oboseala evidenta a domnului Oscar. Acesta are un moment de eliberare si recunoaste ca ii e dor de camerele de filmat de pe vremuri, vizibile, a caror prezenta ii validau munca si ca tanjeste dupa rolurile pe care le avea in padure- simbol al libertatii personale si al vremurilor de mult apuse. Bineinteles ca ultima programare reprezinta cireasa de pe tort: domnul Oscar isi va petrece noaptea alaturi de familia sa, o maimuta si un pui de maimuta, intr-o casa din suburbii, ce ne induce ideea de familie perfecta. Si daca asta nu ar fi de ajuns, Celine se retrage cu limuzina la garajele Holy Motors, isi desface parul blond, isi pune o masca albastra, teatrala si anunta telefonic ca vine acasa; in urma soferilor, evident masinile incep sa vorbeasca si sa se planga de viata grea pe care o duc...

Holy Motors este un film care fie iti place instantaneu, fie te face sa-l detesti iremediabil. Pentru mine, este ca o incursiune cinematografica, Monsieur Oscar amintindu-mi de figura implacabila a lui Buster Keaton, de palarierul nebun al lui Lewis Carroll sau de personajele ciudate ale lui David Lynch. Nu este o oda inchinata cinematografiei, este mai degraba o satira a industriei cinematografice -limuzinele albe, demodate, fiind emblema acestei industrii- care dezumanizeaza actorul si-l priveaza de bucuria ludica si simpla a jocului actoricesc.

Cloud Atlas- un tur de forta

Pentru cei nefamiliari cu romanul lui David Mitchel, Cloud Atlas este un film greoi, care iti lasa sentimentul ca, in mod cert, ai ars o etapa importanta in intelegerea deplina a mesajului. Cu toate acestea, Cloud Atlas este o experienta cinematografica ce nu trebuie ratata pentru spectacolul in sine, pentru decoruri, pentru costume, pentru machiaje impresionante si pentru lumile exotice, futuriste, fantastice ce se intrepatrund si se suprapun.





Filmul este construit din sase povesti circulare, care poarta spectatorul din indepartatul secol al nouasprezecelea pana intr-o lume apocaliptica, viitoare. Fiecare poveste are un narator care relateaza evenimentele si le suspenda intr-un moment cheie, pentru a fi reluate si inchise in final, in ordine invers cronologica. Astfel, la mijocul secolului 19, intr-o calatorie prin Insulele Pacificului, un tanar american (Jim Sturgess) devine victima unui doctor nebun (Tom Hanks) dar e salvat de eforturile unui sclav care calatoreste clandestin pe aceeasi corabie cu ei (David Gyasi). In 1930, un tanar englez (Ben Whishaw), porneste in propria sa calatorie muzicala si este angajat ca si copist de catre un compozitor excentric (Jim Broadbent). Aproape patruzeci de ani mai tarziu, in San Francisco, un reporter (Halle Berry), primeste un pont de la un om de stiinta in varsta si incepe sa investigheze adevarul despre o uzina nucleara, ceea ce o duce la un pas de moarte. In zilele noastre, un editor londonez lipsit de scrupule (Broadbent) este inchis intr-un azil de batrani de fratele sau (Hugh Grant). In Neo-Seoul, un oras asiatic din 2144, o fabricanta (Doona Bae)—clonata pentru a lucra intr-un fast food—se revolta impotriva sistemului care a creat-o. In ultima poveste, intr-o vreme ce va sa vina—“106 ierni dupa Cadere”— membrii unui trib, ce traiesc in conditii primitive, sunt vizitati de o rasa superioara care soseste intr-o nava spatialo-acvatica.

Cloud Atlas nu apartine unui singur gen si este, in acelasi timp, drama istorica, poveste de dragoste, comedie, film de actiune, SF apocaliptic- in incercarea de a lega lumi si personaje, de-a lungul timpului, in ciuda circumstantelor. Si desi ni se ofera o bogatie de imagini, decoruri, lumini, spectacol, suntem, in acelasi timp, bulversati de schimbarile de sex, rasa sau trasaturi ale personajelor; la un moment dat, te simti ca intr-un spectacol gen "cu masca/fara masca", satisfacut ca ai mai descoperit sub straturile de machiaj, un personaj cheie. Simbolurile, precum semnul din nastere pe care il au diverse personaje, indica faptul ca sufletul este supus transformarii iar trupurile in care intra sunt dovada ciclurilor diferite prin care trece spre desavarsire; tema muzicala a filmului, celebrul Cloud Atlas Sextet, a fost compusa de unul dintre regizori, Tom Tykwer si este liniantul care face trecerile la povestile diferite ale filmului.

Cloud Atlas este o provocare atat din punct de vedere creativ, pentru ca este un film aproape de nefilmat, dar si in ceea ce priveste multitudinea de mesaje si simboluri, substratul filozofic si transpunerea acestor idei in imagini si povesti. Personajele, indiferent de aspectul lor, sunt fie opresorii - Old Georgie, Bill Smoke, Haskell Moore, sora Noakes, interpretati de Hugo Weaving sau Lloyd Hooks, Denholme Cavendish, Ser Rhee, Kona Chief, creionati de Hugh Grant- suflete care, in ciuda reincarnarii, nu acced spre o treapta superioara si cei care lupta pentru libertate, ale caror spirite se supun transformarii si desavarsirii. Pentru cei din urma, iubirea sub toate formele ei, functioneaza fie ca un element declansator, fie este treapta finala in calea lor spre implinire. Orasul futurist Neo Seul poarta amprenta fratilor Wachowski in asemanarea izbitoare cu un The Matrix, cu accente de Blade Runner iar numele personajului Luisa Rey si faptul ca masina in care se afla, cade de pe un pod, ma duce cu gandul la The Bridge of San Luis Rey (1982). Ca sa nu mai spun ca felul in care fabricantele sunt ucise si transformate in proteinele din bautura Soap, cu care se hranesc celelalte clone, mi-a amintit foarte clar de Soylent Green, un film din 1973, cu acelasi subiect. Cred ca aceasta incursiune voita in cinematografie- personajul Meronym desprins parca din Star Trek, limbajul droog gen A Clockwork Orange al lui Zachry- nu face decat sa reitereze ideea pe care cei trei regizori au vrut s-o transmita si anume ca, lucrurile bune sau rele pe care le facem in prezent, ne leaga de trecut si ne creeaza viitorul si ca fiecare actiune a noastra va avea un impact, pozitiv sau negativ, asupra generatiilor viitoare.

Desi au fost momente in care filmul mi-a zdruncinat increderea in ochiul meu intuitiv de cinefil prin constructia sa alambicata, ceea ce mi-a placut la Cloud Atlas este faptul ca reda aceasta revelatie relativ banala a mesajului printr-o explozie de forma si continut; este remarcabil felul in care povestile sar de la una la alta intr-o maniera inselatoare si, in acelasi timp, studiata iar impostazele atipice in care actorii au fost distribuiti, precum si machiajul exceptional care face acest lucru posibil, sunt mai mult decat un truc de scamator, sunt o simfonie de identitati. Hugh Grant joaca rolul unui afacerist fara scrupule si fara gusturi vestimentare, insa este aproape de neinchipuit ca si lider canibal, cu chipul tatuat salbatic, iar Hugo Weaving apare ca un diavol/spiridus, in timp ce complexitatea lui Hanks ca si crescator de capre intr-un viitor sumbru sau doctor nebun in 1800 care incearca sa-l otraveasca pe tanarul notar pentru bani, este remarcabila.

Deci, avem roman premiat, avem distributie, avem regizori talentati, avem spectacol, avem artificii, avem tehnici de machiaj uluitoare, ar trebui sa avem un produs final, cel putin la fel de promitator precum ne sugereaza premisele; insa Cloud Atlas pare ca a pierdut ceva pe drum caci stradaniile initiale ale celor trei regizori sau lipsa lor de concordanta nu s-au materializat in cea mai buna creatie cinematografica a anului 2012.


Wednesday, December 26

Things Fall Apart

In frenezia pregatirilor si in asteptarea Mosului, am ales o lectura care nu este specifica momentului sarbatorilor de iarna, Things Fall Apart. Este vorba despre un roman extrem de interesant si de provocator, considerat a fi cel mai iubit roman al Africii.

Chinua Achebe este un scriitor nigerian, absolvent de studii literare, a carui prima creatie a devenit, in cel mai scurt timp posibil, un roman apreciat la nivel international, tradus in 50 de limbi si vindut in opt milioane de exemplare. Ceea ce este remarcabil este faptul ca autorul a inceput sa invete limba engleza la opt ani si si-a insusit-o atat de bine, incat a scris in engleza, desi cultura si dialectul Igbo cu care crescuse, aveau un puternic caracter oral.








Cartea ne spune povestea lui Okonkwo, un erou desprins parca din tragediile grecesti, al carui spirit de razboinic nu poate fi infrant de schimbarile sociale, politice sau spirituale. Viata in satul sau, Umuofia, functioneaza dupa reguli stricte, oamenii sunt tributari zeilor pentru care fac sacrificii, culturile de yams depind de vreme si de bunavointa acelorasi zei, structurile sociale sunt bine definite. Barbatii au trei sau mai multe sotii, in functie de statutul social, fiecare dintre ele locuieste intr-o coliba asezata in jurul obi-ului sau, fiecare ii pregateste sotului un fel de mancare pe care i-l serveste personal. Intreaga existenta a locuitorilor satului se bazeaza pe echilibrul dintre masculin si feminin si tocmai lipsa acestui echilibru il distruge pe Okonkwo. De asemenea, aparitia englezilor, in incercarea lor de a pacifica satul prin propovaduirea crestinismului, are succes tocmai prin faptul ca misionarii ii atrag de partea lor pe cei care ies din tiparele acestui echilibru: femei, paria, bolnavi, gemenii pe care clanul ii reneaga si ii abandoneaza in The Evil Forest, cei care nu isi gasesc locul in randuiala bine stabilita a clanului.

Mi-a placut stilul narativ al autorului, care imbina tragedia personala a personajului principal cu relatarile detaliate ale evenimentelor importante din viata satului precum nunti, inmormantari, sarbatori, intruniri ale sefilor de clan. Este vorba despre o cultura inchisa si despre impactul civilizatiei europeene asupra unor traditii si cutume ancestrale. Ai impresia ca urmaresti un documentar bine realizat pe fundalul caruia se creioneaza viata si moartea unui razboinic al clanului, aparator feroce al traditiilor si chintesentei spirituale a culturii Igbo.

Dincolo de delicatetea scrierilor sale, romanul reda ciocnirea dintre doua culturi, dintre doua religii, felul in care oamenii fac fata schimbarilor si pretul pe trebuie sa-l plateasca fiecare in aceasta calatorie catre desavarsirea personala. Lumea de langa noi, in modernitatea ei, ascunde un substrat fantastic care transpare in fiecare pulsatie, in fiecare respiratie; romanul este povestea intregii Africi a carei aura de mister se frange sub biciul omului alb, in inclestarea celor doua civilizatii.

Thursday, December 20

The Barber of Siberia

Ce au in comun o poveste de dragoste patimasa si tinuturile infrigurate si indepartate ale Siberiei? Simplu, il au pe Nikita Mihalkov, care a creionat in Barbierul din Siberia (1998) una dintre cele mai frumoase histoires d' amour ale cinematografiei ruse.

Jane Callahan (Julia Ormond) ii scrie fiului sau, cadet al unei faimoase academii americane, despre un secret indelung pastrat. In urma cu douazeci de ani, in 1885, Jane sosise in Rusia, impreuna cu Douglas McCracken (Richard Harris), un inventator care vroia sa obtina finantarea proiectelor sale de catre Marele Duce. In vizita sa, ea a intalnit doi barbati remarcabili care aveau sa-i marcheze viata: pe Andrei Tolstoi (Oleg Menshikov) de care o leaga pasiunea pentru opera si pe generalul Radlov (Aleksei Petrenko), care, rapit de frumusetea ei, o cere in casatorie. Rivalitatea dintre cei doi va avea un final neasteptat si nefericit. Jane ii dezvaluie lui Tolstoi un mare secret si petrec impreuna o noapte de iubire, insa atunci cand este confruntata de catre general, ea neaga orice sentiment fata de Andrei. Tolstoi o aude si intr-un moment de deznadejde si gelozie, il ataca pe general. Motivul incarcerarii si exilului sau in Siberia, nu este cel real, Radlov acuzandu-l, in mod fals, de tradare. Jane se intoarce in America si isi petrece urmatorii douazeci de ani, crescandu-l pe fiul lor si sperand ca intr-o buna zi sa-l regaseasca pe omul iubit.

Prezentat in competitia de la Cannes in 1999, filmul nu i-a adus regizorului succesul sperat, care sa fie pe masura creatiei sale anterioare, Burnt by the Sun (1994), castigator al Oscarului pentru cel mai bun film strain. Este greu sa-l definesti ca apartinand cu precadere unui anumit gen, filmul fiind o imbinare, mai mult sau mai putin reusita, de comedie, creatie epica, poveste de dragoste sau drama istorica. Proiectul in sine a fost foarte costistor si acest lucru este evident in costumele somptuoase, decorurile cu grija alese sau locatiile variate in care a fost filmat. Unii critici s-au plans de lipsa de chimie dintre cei doi protagonisti, dand vina pe varsta nepotrivita a "cadetului "Tolstoi, altii l-au vazut ca pe un manifest politic, menit sa propulseze cariera politica a lui Mihalkov. Filmul are intr-adevar momente cand este obositor prin abundenta de flashback-uri sau prin alternanta ligvistica englezo-rusa, insa, in acelasi timp, este plin de culoare si farmec. Julia Ormond este o actrita deosebita, cu o frumusete calma si patrunzatoare si penduleaza intre americanca usuratica, care flirteaza in mod deliberat sau cu naturalete si femeia sensibila, iubitoare de opera si care alege, mai presus de orice, dragostea. Oleg Menshikov are zbaterea si stangacia unui adolescent imberb, insa o loialitate care il costa cariera si restul vietii. 

Au existat momente, care mi-au ramas in minte dincolo de scaparile regizorale: scena carnavalului pe gheata, solidaritatea cadetilor care canta la unison pe peronul garii, in timp ce Tolstoi este in trenul pierzaniei, indarjirea unui alt cadet, douazeci de ani mai tarziu, de a purta o masca de gaz in timpul instructiei pentru ca Mozart este, nu numai cel mai mare compozitor, dar si preferatul tatalui sau si felul minutios, plin de tensiune, in care este filmata scena de final in care Jane intra in casa lui Tolstoi din Siberia, cautand o urma a barbatului iubit, in timp ce sotia si copiii acestuia se ascund speriati.

Filmele pot fi privite in feluri diferite: cu ochiul critic al profesionistului, cu spiritul analitic al cronicarului, cu pasiunea cinefilului; Barbierul din Siberia nu este unul dintre cele mai remarcabile filme realizate vreodata, in ciuda distributiei si regizorului, insa, pentru mine, este un film ce merita vizionat pentru ca au rusii un fel al lor patimas de a iubi femeia lor, patria lor, alegerile lor si, de ce nu, vodka lor.

Sunday, December 16

Best Christmas Movie List

Ah, cum este un blog fara o lista tematica sau un Craciun fara filme? Lipsite de magie si de interes, iar daca nu ai nici macar o tableta fina de Lindt care sa te inveseleasca, te asteapta un Blue Christmas. Lista mea nu respecta o anumita ordine, sunt pur si simplu filme pe care imi face placere sa le revad in perioada sarbatorilor de iarna pentru ca ma inveselesc, ma emotioneaza, ma fac sa rad. Nu este o lista conventionala, cu titluri grele si premiate, ci una personala, cu filme pe care le-am vazut de-a lungul timpului, in diferite momente ale vietii mele.

Prima alegere, o productie clasica Frank Capra, este It's a wonderful life (1946), un film care imi aminteste de copilarie, de peliculele vechi, alb-negru, care aveau un parfum aparte. Este povestea unui inger care isi va capata mult-doritele aripi dupa ce ajuta un om de afaceri (James Stewart) in pragul sinuciderii sa aprecieze viata si ii arata cum ar fi fost lumea fara George Bailey.










Imi place foarte mult Michael Keaton si, desi nu este cel mai bun rol al sau, Jack Frost (1998) este un film fermecator despre lucrurile pe care le apreciezi cu adevarat -familia- dupa ce le-ai pierdut. Tatal moare intr-un accident de masina pentru a insufleti, un an mai tarziu, omul de zapada cu care se imprieteneste fiul sau si de care il desparte doar soarele primaverii. E un film sensibil despre iubirea care nu are limite temporale sau de orice fel.


 



In seara linistita de Craciun, imi place sa vad un film spumos, Friday after Next (2002) -chiar daca nu gasesc foarte des o persoana care sa aprecieze acest gen de umor- si ma binedispun imediat pentru ca imi place comicul de limbaj si gag-urile care imi amintesc de fratii Marx. E vorba despre doi verisori jefuiti de Mosu, chiar in Ajunul Craciunului si despre peripetiile lor in recuperarea cadourilor si prinderea vinovatului.









Copiii si Mos Craciun par a fi reteta perfecta pentru un film de succes iar Miracle on 34th Street (1947) nu face exceptie de la aceasta regula. Cum poate sa fie Santa Claus un impostor cand arata exact cum trebuie, e bun si iti indeplineste si cele mai secrete dorintele? Pentru ca trailerele la filmele vechi erau mai mult decat un teaser, erau de-a dreptul agresive, intr-un mod placut..."It's hillarious!Romantic!Charming!"








Familiile, oricat de disfunctionale si de atipice ar fi, sunt locul unde ne dorim, in secret sau declarat, sa fim de Craciun. Home for the Holidays (1995) este despre Claudia (Holy Hunter), aflata la rascruce de drumuri, pe plan sentimental si profesional si despre fratele ei homosexual, Tommy (Robert Downey Jr) care fac nota discordanta cu sora lor familista, Joanne. Afectiunea parintilor este distribuita, ca de obicei, in functie de nevoi si Tommy si Claudia primesc din plin atentie si dragoste, in detrimentul lui Joanne care parea avea the perfect life. O distributie remarcabila completata de Ann Bancroft, Geraldine Chaplin si Charles Durning.










Joyeoux Noel (2005) este un film despre umanitatea care transcede limitele meschine ale celui de-al Doilea Razboi Mondial si despre spiritul sarbatorilor care ii leaga pe soldatii germane, francezi si scotieni in simtiri si manifestari. Exista evident si o poveste de dragoste -intre frumoasa Diane Kruger si Benno Furmann- o slujba de Craciun, un meci de fotbal si, in final, repercursiuni pentru toti cei care au fraternizat cu inamicul.










Craciunul inseamna magie si miracole, sansa de a indrepta lucrurile din viata noastra si asta e rolul lui Tim Allen in The Santa Clause (1994): acela de a fi un tata mai bun pentru fiul sau, de a aprecia oamenii simpli si lucrurile marunte care fac ca viata sa fie frumoasa. Filmul are umor, e plin de culoare si cum sa nu-l iubesti pe Santa daca iti aduce cadourile pe care ti le-ai dorit in copilarie dar nu le-ai primit niciodata?





 


Recunosc ca tanjesc sa vad un chick flick de Craciun, ca sunt mai sentimentala decat oricand si ca oftez multumita la finalul filmului cand all's well that ends well. Am fost tentata sa vorbesc despre Pretty Woman sau Dirty Dancing, dar Craciunul lipseste cu desavarsire in aceste filme, asa ca Love Actually (2003) mi s-a parut alegerea ideala. Opt personaje descopera, sufera, tradeaza, cauta dragostea care este liantul misterios ce leaga povestile ca pe un puzzle. Mi-a placut in mod deosebit episodul in care Mark (Andrew Lincoln) apare la usa celui mai bun prieten al sau, de a carui sotie este indragostit, cu un casetofon pe care se aud colinde, in timp ce el isi declara dragostea pe cartoane mari; evident iubirea secreta este Keira Knightly.


 
 


Nu pot sa nu mentionez cea mai tare comedie ever in my book: The Party (1968) cu Peter Sellers in rolul lui Hrundi V. Bakshi, un actor execrabil care, desi compromite pelicula in care joaca, ajunge la petrecerea producatorului filmului, in loc sa fie concediat. Filmul relateaza peripetiile lui Hrundi la petrecere, contactul lui repetat mai degraba cu obiectele din casa decat cu oamenii -singurele persoane care par sa-l remarce cu adevarat sunt actrita aspiranta Michele si celebrul chelner, beat pana la lesin, Levinson. Hrundi catapulteaza din greseala puiul din farfuria sa direct pe tiara invitatei din fata sa si il roaga pe chelner sa o recupereze; evident, Levinson aduce puiul, tiara si peruca femeii, totul in cel mai serios mod posibil.


 
 


Inchei atipic topul meu cu un film lipsa care sa intregeasca decalogul anticipat pentru ca uneori e mai interesant sa faci nota discordanta decat sa te straduiesti sa te inscrii in the mainstream. Enjoy the ride!



Saturday, December 15

The Deep Blue Sea

Titlul filmului face referire la expresia idiomatica "between the Devil and the deep blue sea" (intre ciocan si nicovala); in cazul nostru, este vorba despre dificultatea in care se gaseste Hester Collyer (Rachel Weisz) de a alege intre doua situatii neplacute: sa ramana prizoniera intr-o casnicie comfortabila alaturi de onorabilul ei sot, judecatorul Sir William Collyer (Simon Russell Beale) sau sa traiasca alaturi de fostul pilor RAF, Freddie Page (Tom Hiddleston).

Actiunea se petrece, in mare parte, in apartamentul modest in care Hester locuieste cu Freddie, dupa ce si-a parasit sotul. Alegerea ei nu a facut-o totusi fericita si, profitand de un moment in care Freddie lipseste, incearca sa se sinucida. Aceasta incercare esuata ii adanceste sentimentul de disperare, caci este intr-o relatie in care ea s-a daruit complet iar dragostea si devotamentul ei nu isi gasesc raspuns in superficialul Freddie. Pe rand, in scena apar Freddie, care tocmai a primit o oferta avantajoasa de a lucra in America de Sud ca pilot si fostul sot, alertat de proprietareasa cumsecade. Freddie descopera gestul disperat al lui Hester, care il bulverseaza si il face sa fuga, macinat de vina de a-i fi insuflat acesteia astfel de ganduri. Sir William joaca initial cartea sotului politicos care se intereseaza de soarta femeii adultere dintr-un simt de datorie, insa vulnerabilitatea lui Hester si sentimentele puternice fata de aceasta il fac s-a roage sa se intoarca la el. Dincolo de afectiunea fata de el, Hester e o femeie care iubeste un barbat cu o pasiune care nu isi gaseste ecou in sentimentele lui Freddie, insa perspectiva intoarcerii la o casnicie plictisitoare este insuportabila. Filmul se termina cu Hester, dupa o ultima noapte petrecuta cu Freddie, care ii pregateste acestuia bagajele pentru calatoria in America de Sud.

Rachel Weisz este uimitoare intr-un rol de o vulnerabilitate care i se potriveste manusa. M-am obisnuit sa o vad in roluri de femeie puternica -The Constant Gardner (2005), The Lovely Bones (2009), Agora (2009)- care depaseste orice impas si merge mai departe; asta cred ca face si in The Deep Blue Sea (2011) si imi place sa cred ca finalul filmului nu este unul nefericit, in ciuda povestii de dragoste triste, si ca Hester merge mai departe. Personajul ei, conturat pe fundalul anilor 50, are gratie si o eleganta care te cucereste; mi-a ramas in minte inceputul filmului cu silueta ei perfecta care se profileaza in dreptul unei ferestre mari, albe, inchisa, la fel ca si lumea ei. Iar scena de final in care ii pregateste meticulos pantofii lui Freddie, cu gesturi molatice si intarziate, care sa opreasca in timp momentul fatal, al despartirii, este exceptionala.

Mi-a placut atmosfera filmului, decorurile si costumele personajelor si, mai ales, eleganta lui Tom Hiddleston, a carui silueta si gesturi parca erau cele ale lui Trevor Howard in Brief Encounter sau ale lui Leslie Howard, interpretandu-l pe Ashey Wilkes in Gone with the wind. Filmul este remarcabil nu numai din perspectiva povestii pline de umanitate, ci si din punctul de vedere al actorilor care interpreteaza cu maiestrie drama inspirata de piesa lui Terence Rattigan. Tom Hiddleston este cunoscut publicului cinefil din filme precum Thor, The Avengers sau War Horse, dar este si un actor de teatru apreciat si premiat pentru interpretarile sale shakespeariene. Veteranul Simon Russell Beale este, de asemenea, un reputat actor britanic, care nu este la prima colaborare cu Tom Hiddleston, ei jucand impreuna, alaturi de Jeremy Irons si John Hurt la proiectul BBC, The Hollow Crown, mini serie compusa din piesele lui William Shakespeare: Richard al II-lea, Henric al IV-lea si Henric al V-lea. Beale a mai jucat alaturi de Tom Hiddleston (printul Hal) in rolul lui Falstaff si probabil vor colabora si pe viitor, cel putin in peisajul teatral.

The Deep Blue Sea este si un film apreciat de criticii de film pe imdb, Metacritic si chiar Rotten Tomatoes. Rachel Weisz a primit deja The New York Film Critics Circle Awards in 2012 si este nominalizata pentru cel mai bun rol principal intr-o drama la Golden Globes, ce va atrage probabil si o nominalizare la premiile Oscar 2013, pentru ceea ce criticii considera a fi cel mai bun rol al ei, so far!


Friday, December 14

Post Office de Charles Bukowski

Post Office este primul roman scris de Charles Bukowski si primul roman al sau pe care l-am citit. O coincidenta fericita pentru mine, caci am avut satisfactia de a cunoaste un scriitor care mi-a intrat pe sub piele si ale carui romane ma fac sa rad, la propriu.

Pentru a risipi orice urma de monotonie, Post Office iese din tiparele lecturilor mele precedente, pentru ca nu are nimic de-a face cu magic realismul, cu personajele feminine puternice sau cu povestile de iubire remarcabile. Este povestea alter-ego-ului lui Bukowski, Henry Chinaski, un tip caruia ii place sa bea, sa admire formele apetisante ale femeilor, sa joace la curse, sa lucreze putin sau deloc si sa se bucure, in general, de viata. In ciuda atitudinii de indiferenta si delasare, Hank stie ca are nevoie de bani pentru a aduce aproape de el lucrurile care ii fac placere -berea, femeile, cursele de cai- asa ca lucreaza pentru Oficiul Postal American. Ceea ce incepe ca o greseala, sub falsa impresie ca postasii au parte de munca putina si de multe aventuri de-o noapte cu clientele impresionabile, devine o alegere de viata si Hank ajunge sa lucreze 11 ani pentru acest onorabil serviciu, inainte de a-si da definitiv demisia si de a incepe sa scrie.

Romanul este scris intr-un stil lejer, lipsit de inhibitii si, desi nu are poezia descrierilor lui Hemingway sau tonul liric al lui John Fante, Charles Bukowski convinge prin maniera originala de a reda intamplarile fericite sau triste din viata lui, la persoana intai, fara patos. Este indiscutabil umorul care insoteste chiar si cele mai putin placute momente din viata personajului principal, cum ar fi moartea lui Betty, tovarasa lui de pahar si nebunii. Henry/Hank Chinaski trece prin viata, fara patima si fara implicare, regreta putine lucruri, nu cere si nu ofera nimic, are delicatetea unei cizme insa sinceritatea debordanta il salveaza in mod repetat. Iubeste femeia, desi anatomia si modul ei de a gandi si de a se manifesta raman un mister pentru barbatul care face putine eforturi sa o cunoasca. Este un tip sensibil, braveaza uneori pentru a suferi mai putin si da dovada de compasiune si empatie fata de colegii de breasla -ca atunci cand un postas mai varstnic, G.G, este concediat in urma acuzatiei de comportament indecent fata de un copil, cand, de fapt, acesta a impartit o viata intreaga dulciuri copiilor de pe ruta sa, la modul cel mai nevinovat posibil. Nedreptatile care i se fac lui il lasa rece, insa reactioneaa violent cand cei care detin puterea ii persecuta pe cei mai putin puternici. Henry Chinasky este construit ca un anti-erou dar ajungi sa-l placi, in ciuda defectelor si limbajului birjaresc, pentru ca are o candoare care il salveaza si ii confera un farmec aparte.

De-a lungul vietii, ajungem sa iubim personajele puternice, pline de calitati -Andrei Bolkonski, Leopold Bloom, Hamlet- pentru ca ne ajuta sa ne stabilim niste repere, insa, deseori, ne regasim in personajele care ne amintesc de noi insine -Hank Chinaski, Ignatius J. Reilly, Frances Macomber- cu defecte si neajunsuri, care ne pun in fata oglinda sufletului nostru.











question and answer" by Charles Bukowski

 he sat naked and drunk in a room of summer
 night, running the blade of the knife
 under his fingernails, smiling, thinking
 of all the letters he had received
 telling him that
 the way he lived and wrote about
 that--
 it had kept them going when
 all seemed
 truly
 hopeless.

 putting the blade on the table, he
 flicked it with a finger
 and it whirled
 in a flashing circle
 under the light.

                           who the hell is going to save                                 
 me? he
 thought.

 as the knife stopped spinning
 the answer came:
 you're going to have to
 save yourself.

 still smiling,
 a: he lit a
 cigarette
 b: he poured
 another
 drink
 c: gave the blade
 another
 spin.

--from The Last Night of the Earth Poems

Wednesday, December 12

Runaway de Alice Munro

Pe Alice Munro am descoperit-o din intamplare, dupa ce am vazut Away from her (2006), un film inspirat din scrierile sale. Mi-a placut filmul -Sarah Posey este o regizoare talentata- si astfel, am ajuns la Runaway, o colectie de opt nuvele despre femei, in toate ipostazele lor: timide, lipsite de experienta, indragostite, tradate, dependente, curajoase, imprevizibile, iertatoare.

Alice Munro are un stil de a scrie accesibil, cu o engleza care curge, cu o frazare clara si nepretentioasa, cu dialoguri scurte si relevante. Nuvelele se citesc usor iar pesonajele se contureaza delicat printre randurile ingrijite, cu cuvinte cu grija alese. N-as putea spune ca scriitoarea este o feminista, desi personajele ei feminine sunt omniprezente; insa, nicio clipa, nu ai sentimentul unei implicari vadite sau a unui partizanat voalat. Pur si simple, ne povesteste despre femeile minunate si despre povestile lor, cu detasare, naturalete si fara o abundenta de detalii.

In Passion, tanara Grace este curtata de Maury si isi petrece timpul cu familia acestuia, ascultand cu curiozitate si lipsita de implicare cum i se construieste un fel de viata in fata ochilor. Un accident minor o aduce in compania fratelui alcolic al lui Maury, Neil, care o poarta intr-o calatorie scurta, dar intensa, spre intimitatea dupa care tanjeste. Neil moare intr-un accident stupid iar lui Grace i se ofera sansa de a merge mai departe, o femeie care are acum taria de a alege viata pe care si-o doreste.

Runaway este nuvela care da titlul colectie si care are elemente ale realismului magic: Flora, o caprita, este animalul de companie al Carlei, casatorita cu Clark, si are rolul unui liant intre cele doua planuri ale nuvelei, cel real si cel magic. Animalul ii ofera Carlei compania de care are nevoie intr-o casnicie care se clatina, insa dispare in mod miraculos pentru a se intoarce invaluita in ceata, parca dintr-un alt timp si spatiu, intr-un moment de tensiune. Redispare la fel de brusc si inexplicabil, pentru ca simbolizeaza curajul si speranta pe care Clark nu si le doreste insuflate in sotia pasiva, supusa.

Robin din Tricks este o tanara sora medicala, cu preocupari intelectuale, care simte ca adevarata sa viata incepe si se sfarseste cu piesele de teatru shakespeariene pe care le vede saptamanal. Intr-una din acele seri speciale, il cunoaste pe Daniel/Alexander, un barbat special care da culoare vietii ei plictisitoare si o face sa spere. Insa acelasi barbat ii inchide in nas, usa magazinului in care lucreaza si o condamna la o viata anosta, gri, lipsita de pasiuni. Patruzeci de ani mai tarziu, intocmai ca in Comedia Erorilor, descopera ca barbatul avea un frate geaman si ca, lipsa ei de experienta si de sansa, a privat-o de fericirea mult-dorita.

Regretele sunt si tema din Soon, unde Juliet, personaj care apare si in alte doua nuvele ale lui Alice Munro, isi refuza sansa de a petrece mai mult timp cu mama bolnava in speranta ca in "curand" va avea o alta ocazie. Prezentul este irepetabil, trecutul lipsit de surprize, iar viitorul ne aminteste cu amaraciune de greselile care ne urmaresc. Aceeasi Juliet se regaseste, oarecum, prin instrainarea de fiica ei, in ipostaza mamei sale, patruzece de ani mai tarziu in Silence. Penelope dispare pe nesimtite din viata ei si o lasa prada unei disperari care se transforma intr-o speranta desarta. Curajul este prerogativul tineretii asa ca aceeasi Juliet renunta la viata ei, la cariera de profesoara, pentru a pleca in cautarea unui barbat insurat, pe care l-a cunoscut in timpul unei calatorii cu trenul. In Chance, ea il cunoaste pe Eric, un barbat simplu dar fermecator, plin de compasiune si devotament fata de sotia invalida.

Toate femeile lui Alice Munro calatoresc iar calatoriile initiatice pe care le fac le aduc mai aproape de dragoste sau sunt o revelatie a propriilor trairi sau alegeri. Trairile lor nu sunt niciodata sexuale si scriitoarea prefera o oarecare intimitate care invaluie acest aspect al relatiilor lor, neinsistand asupra dinamicii lor amoroase. Personajele lui Alice Munro sunt lipsite de patima care le consuma pe femeile din nuvelele si romanele lui Isabel Allende si de senzualitatea femeilor lui Fay Weldon, dar te captiveaza prin felul in care sunt construite si isi asuma lipsurile si alegerile; sunt niste supravietuitoare, adevarate luptatoare si se simt bine in pielea lor. Oricat de marunte si de insipide ar parea vietile celor din jur, apare cateodata un moment de magie, o revelatie, cand ni se da sansa de a sclipi si de a ne descoperi.






Sunday, December 9

Dupa dealuri (Beyond the Hills)

Suntem atat de obisnuiti cu modul stramb in care este construita societatea romaneasca, cu acelasi mers prost al lucrurilor, cu ignoranta si plafonarea incat, desi ne repugna, ni se pare firesc. Si apoi vedem un film ca Dupa dealuri, care se simte ca o palma puternica si care mi-a dat un sentiment de jena atunci cand am incercat sa-mi inchipui cum suntem perceputi si compatimiti de restul lumii.


Subiectul filmului are la baza cele doua scrieri de non-fictiune ale Tatianei Niculescu Bran, ce descriu cazul de exorcizare al unei tinere in manastirea Tanacu, exorcizare ce a dus la moartea acesteia. Povestea filmului lui Cristian Mungiu este cea a doua prietene, Alina (Cristina Flutur) si Voichita (Cosmina Stratan) care au crescut impreuna, la orfelinat, dar pe care viata le-a despartit temporar: Voichita a ales drumul credintei si urmeaza sa fie maica la manastirea Tanacu iar Alina a ales sa plece sa lucreze in Germania. Nefericirea o face pe Alina sa se intoarca, in incercarea de a-si aduce prietena mai aproape de ea; insa, desi inca ii impartaseste sentimentele, Voichita a ales viata monahala. Disperata ca o pierde, Alina face o criza, ajunge la spital unde este diagnosticata cu o forma de schizofrenie; doctorul se descotoroseste de ea, romaneste, dupa ce ii sugereaza maicii sa cumpere medicamentele -"unul mai scump, unul mai ieftin"- de la o anumita farmacie. Intre timp, Voichita are grija de ea si ar vrea sa o tina aproape in speranta ca-l va descoperi pe Dumnezeu in inima ei. Episoadele in care Alina oscileaza intre cainta si revolta duc la imobilizarea sa, pe o cruce improvizata, in vederea exorcizarii ei. In cele din urma, tratamentul aplicat provoaca moartea fetei pe care doar preotul si maicile o vad ca pe un accident dublat de cele mai bune intentii.

Cristian Mungiu regizeaza o poveste controversata, fara a incrimina prin filmul sau pe cineva sau vreo institutie; jocul celor doua actrite este fabulos, Alina debordeaza de iubire, o iubire in numele careia face toate sacrificiile, Voichita este sfasiata intre sentimentele fata de prietena ei si iubirea pentru Dumnezeu. Care iubire e mai puternica, care iubire este permisa, care iubire invinge? Tensiunea, pe alocuri indusa de elemente specifice genului horror- lanturi, funii- este temperata prin jocul calm si vocea usor soptita a Voichitei, care e pusa in contrast cu izbucnirile pline de gelozie ale Alinei sau cu isteriile celorlalte maici. Filmul e captivant, in ciuda dialogurilor seci, si e la fel de impresionant ca 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, inscriindu-se in linia celor mai bune filme ale Noului Val romanesc.

Mi-a placut, in mod special, secventa de final, cu cele patru maicute si preotul, in masina de politie, asteptand venirea procurorului. Prin parbrizul masinii, se vede o intersectie acoperita de zapada, cu un munictor care, tot romaneste, sparge ceva cu picamerul in miezul iernii, iar indicatoarele, unul spre stanga, unul spre dreapta, duc amandoua, catre cate un asezamant bisericesc. Conversatia blazata a politistilor, care in prima faza se erijasera in doi veritabili aparatori ai legii, aduce acum in discutie o noua infractiune, semn ca viata merge inainte, cu dramele ei mai mici sau mai mari. De asemenea, felul in care este prezentata biserica, netencuita, fara picturi, nesfiintita, pe poarta careia se afla dictonul "Crede si nu cerceta", modul Voichitei de a se adresa preotului si maicii superioara cu apelativele "tati" si "mami", accentul care se pune pe donarea tuturor avutiilor- in speta banii castigati de Alina in Germania- asezamantului de la Tanacu, toate au ceva nefiresc, care da o nota de paganism intregul loc, ducand in derizoriu practicile si pe cei ce isi duc viata acolo. Iar intesitatea episodului cu exorcizarea este contrabalansata prin atitudinea maicilor si preotului, care au convingerea ca Alina este posedata si ca gestul lor este cel al unui crestin care vrea sa-si ajute aproapele; Voichita este singura ale carei indoieli nerostite capata o forma de umanitate, ea eliberandu-si prietena in final si relatand cu sinceritate incidentul in fata politistilor.

Dincolo de finalul trist, de povestea nefericita a celor doua prietene, Dupa dealuri este un film care readuce in discutie, e adevarat, printre multe alte teme, iubirea/neiubirea; sacrifiul pe care il facem in numele iubirii, iubirea pentru oameni, iubirea pentru Dumnezeu, iubirea pentru alegerile noastre si lipsa de iubire care e inlocuita cu frica, spaime, ignoranta si renuntare.

The Words- Hotul de cuvinte

Cel mai greu in viata este sa traim cu alegerile pe care le facem si sa ne bucuram de batranete, lipsiti de regrete. Acesta este mesajul din filmul The Words (2012) si este, in acelasi timp, un obiectiv greu de realizat de personajele povestii in rama. The Words este drama unui scriitor care ajunge sa plateasca scump fericirea cladita pe insusirea muncii altei persoane. Rory Janssen (Bradley Cooper)  nu reuseste sa aiba succesul literar dorit, dar are o sotie iubitoare (Zoe Saldana), care-l sprijina neconditionat. Totul pana cand scrie romanul The Window Tears care bulverseaza lumea artistica, pe critici si pe cititori deopotriva si ii aduce recunoasterea dorita. Cu toate acestea, Rory nu isi gaseste fericirea in cuvintele care i-au adus faima pentru ca acestea nu-i apartin.








In scena apare Batranul (Jeremy Irons) care, lipsit de orice vanitate, ii marturiseste ca el este autorul romanului. Povestea sa incepe in Parisul de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, cand o cunoaste pe Celia si incepe sa viseze ca va ajunge un scriitor la fel de cunoscut ca si Hemingway. Povestea de dragoste dintre cei doi se sfarseste trist si il inspira pe Batran sa scrie singurul roman din viata sa. Intalnirea cu Rory ii adanceste acestuia din urma sentimentul de vina, dovada talentului sa indoielnic si dorinta de a se marturisi.

Filmul este o povestire in rama, un fel de cutie chinezeasca care dezvaluie treptat un alt personaj, o alta poveste iar raisonneur-ul ofera perspective diferite asupra sentimentelor si trairilor. Povestea lui Rory este si ea o opera de fictiune pe care autorul, Clay Jammond (Dennis Quaid) o prezinta partial in fata unui public generos. Printre cei prezenti este si Daniella (Olivia Wilde), o frumoasa studenta care il admira si incearca sa-l seduca pentru a incerca sa afle finalul romanului. Clay pare sa cedeze, initial, farmecelor frumoasei admiratoare, insa se desprinde brusc din imbratisarea ei iar cand aceasta il intreaba ce isi doreste cu adevarat, reapar imaginile cu Rory si Dora imbratisati.

Mi-a placut structura de papusa Matrioska a povestii, mi-a placut felul in care se construieste personajul Rory, de la inocenta, la febrilitate, la sentimentul iluzoriu de control, la declin; Jeremy Irons ramane un actor cu eleganta si stil, care inca face roluri bune. The Words nu este un film pretentios, dar aduce in discutie intrebari cu care ne confruntam zi de zi: cat de departe suntem dispusi sa mergem penrtu a ne satisface ambitiile, cat de onest ne asumam alegerile, cat de mult iubim si cat de usor renuntam la iubire? Pacatul cel mai mare al personajului masculin al filmului este ca a iubit cuvintele mai mult decat persoana care le-a inspirat.

Saturday, December 8

The Shadow of the Sun- Ryszard Kapuscinski

Cu toate ca prefer beletristica iar lecturile mele sunt aproape in totalitate in limba engleza, am ales sa vorbesc despre cartea unui celebru jurnalist -Ryszard Kapuscinski- care are una dintre cele mai interesante abordari literare a acestui subiect, continentul african. Kapuscinski a calatorit in Africa, ca si corespondent strain al Agentiei de Presa Poloneze, inca din 1957, fiind martorul istoriei sale zbuciumate iar experientele sale au imbracat, fiecare, forma unui jurnal de calatorie de-a lungul timpului. Shadows of the Sun cuprinde 29 de eseuri despre oameni si locuri care l-au impresionat si l-au fascinat in peregrinarile sale de-a lungul continentului african, despre lovituri de stat si despre nasterea unor natiuni, despre disparitia altora, despre tributul sangelui si despre frumusetea absoluta a unei Africi care transcede granitele sale geografice.

De departe, povestirea mea preferata este Amin, despre faimosul dictator din Uganda, pe care mi-a fost usor sa-l asociez cu personajul interpretat, cu mult talent, de Forest Whitaker in The Last King of Scotland (2006). Interesul si fascinantia declarate al lui Kapuscinski fata de cel mai sangeros dictator african sunt evidente in descrierea minutioasa a personalitatii excentrice a lui Idi Amin. La fel ca si filmul lui Kevin Macdonald, reportajul-eseu al lui Kapuscinski incearca sa descifreze lucrurile care l-au format pe Amin si care ar putea sa-i justifice atrocitatile. In descrierea sa, Idi Amin este un bayaye (dezradacinat) crescut intr-o saracie cumplita de o mama singura, care folosindu-si fizicul impresionabil- a fost campionul Ugandei la categoria grea- se alatura fortelor armate. Ca si militar, se remarca in organizarea celor mai sangeroase ambuscade iar cruzimea sa duce la inlaturarea presedintelui Obote, pe care il inlocuieste rapid, proclamandu-se presedinte si maresal pe viata. Excentricitatea sa e dublata de o energie debordanta, dar si de o spaima permanenta a antentatelor din care iese mereu invingator; este sangeros si tocmai asta ii face pe oameni sa-l urmeze; pe de o parte le e frica de el, pe de alta parte se identifica cu barbatul masiv, impopotanat cu medalii si mereu alert, care vorbeste repede si indescfrabil.

Chiar si eseurile care descriu oameni de rand- Salim, There Shall be a Holiday, The Lazy River- au o umanitate profunda iar peisajele descrise aduc cu ele mirosurile, cromatica si farmecul unei lumi necunoscute. Nu este continentul colonial si inca virgin din Out of Africa, este nasterea sangeroasa a unui continent sfasiat, in aparenta fara identitate, dar care reuseste sa-si pastreze spiritul: "Spiritul Africii intotdeauna apare sub forma unui elefant. Pentru ca nici un alt animal in afara de elefant nu este invincibil. Nici leul, nici bivolul, nici sarpele."

Asa se incheie cartea lui Kapuscinski, care in seara de Craciun, alaturi de prietenii sai, in Tanzania, are norocul de a surprinde, sub clar de luna, silueta unui elefant maiestuos, care apare din senin si dispare cateva clipe mai tarziu, in nicaieri-ul Africii. Descrierile sale poetice chiar imi amintesc de Hemingway si de personajele sale, care renasc si se reinventeaza sub soarele african; citindu-l pe Kapuscinski, ai acelasi sentiment al unui land before time, in a carui salbaticie te pierzi si te intorci pentru a te regasi.





 
 

Friday, December 7

5 orase pentru iubitorii de ciocolata

Borges isi dorea un paradis sub forma unei biblioteci imense; raiul meu se compune din carti, filme si sute de sortimente de ciocolata primite ca bonus pentru ca trebuie sa existe premii si pentru soarecii de biblioteca si cinefilii inraiti. M-am intrebat de ce asocierea asta imi produce atat de multe senzatii si care este liantul care le tine pe toate trei intr-o armonie desavarsita; filmele, ciocolata si cartile ascund toate niste calatorii misterioase, iti antreneaza toate simturile si sunt fiecare o experienta noua. Calatoriile au farmec si savoare, sunt initiatice, insa sa calatoresti in locuri dulci este intr-adevar magic.

Prima oara te opresti Zurich pentru ca ciocolata elevetiana este sinonima cu absoluta calitate si vizitezi fabrica Lindt&Sprugli, care este in Kilchberg, iar dupa care incerci toate mostrele delicioase, faci un tur prin magazinele de specialitate din Canton.












Iei trenul EuroCity de la Zurich spre Brussels, urmatoarea destinatie ciocolatie, si iti citeste cartea preferata, pe care o lasi din cand in cand alaturi pentru a te pierde cu privirea printre peisajele superbe. Bati orasul la pas si nu ratezi nici o chocolaterie, nici o degustare, nu te gandesti la pretul obscen al pralinelor Godiva, nici la silueta cand savurezi o bucatica de Leonidas si, daca nu te-ai saturat de Lindt, nobody is judging you!












Iti reiei lectura in TGV-ul spre Paris si incerci sa-ti stapanesti anticiparea si emotiile, pentru ca ai nevoie de tot curajul pentru a merge mai departe. Te duci direct in arondismentul nr. 6, 37 Rue Assas, la magazinul lui Cristian Constant, un maitre castigator al Europe's Grand Prix Chocolate Award si ai sansa sa gusti unele din cele mai bune ciocolate handmade.












Limbajul ciocolatei este unul universal, asa ca nu trebuie sa vorbesti germana ca sa vizitezi Muzeul Ciocolatei din Cologne, Imhoff-Schokoladenmuseum. Mirosi si gusti din cea mai inalta fantana de ciocolata, vezi masinarii de producere a tabletelor de ciocolata in miniatura si iarasi, savurezi produsele Lindt, cu al caror producator muzeul a incheiat un parteneriat delicios.












Patratele de ciocolata inseamna valuri intregi de endorfine care te fac fericit si prin urmare, vremea ploioasa din Londra nu are niciun efect neplacut asupra ta. Bucuria intalnirii cu Cadburry este imensa si te imbraci in mov pentru ca loialitatea si ciocolata merg hand in hand. Poti sa te inscrii la un Chocolate Ecstasy Tour pentru a vizita locurile istorice cu ciocolata din oras si pentru a incerca de la batoanele Cadburry superdulci pana la ciocolata produsa manual si ciudatenii precum caramelele cu sare de mare.








Dupa un asemnea tur de forta, chiar si virtual, cuvintele sunt de prisos!

Wednesday, December 5

Chocolate Fever

Long overdue....Tardivitatea acestui articol nu minimalizeaza nici pe departe constanta ciocolatei in viata mea insa sper sa redea pasiunea din sufletul, din privirea si de pe papilele mele gustative. As vrea sa pot identifica in timp momentul in care a inceput aceasta relatie de succes -eu si ciocolata- si imi place sa cred ca mama consuma responsabil si cu multa dragoste, ciocolata Kandia, inca din perioada sarcinii. Kandia, pentru ca este probabil prima ciocolata autohtona pe care am cunoscut-o si care mi-a dat primul meu puseu de serotonina. So, forever grateful!

In perioada copilariei, era desertul meu favorit si desi nu imi rafinasem gusturile, fiind inca in perioada de acumulare cantitativa, imi amintesc de ciocolatelele chinezesti, invelite in staniol auriu si de tabletele Golden Bee. Mai tarziu, a venit ciocolata Poiana si am inceput sa imi conturez discret pasiunea pentru ciocolata cu lapte, deoarece imi place sa savurez pe indelete aroma si sa simt finetea, fara ca acest sentiment orgasmic sa fie tulburat de bucatele mici, caraghioase, de alune, migdale, stafide sau nuca de cocos. Pur si simplu, gura si mintea mea refuza astfel de compromisuri. De altfel, continui sa ma minunez vazandu-i pe cei neinitiati, muscand zgomotos dintr-o tableta desfacuta pe jumatate, fara sa-si ofere ragazul, acel moment aproape erotic cand bucatica de ciocolata se topeste usor, invadandu-ti toate ungherele bucale, iar tu inchizi ochii si te abandonezi placerii.

Se spune ca fiecare om vine pe lume cu un anumit numar de receptori ai fericirii, un fel de zestre a sa genetica, care trebuie hraniti cu endorfine si serotonina. Deci, cum as putea eu sa lupt cu ereditatea si genele mele care imi spun clar more, more, more chocolate, facandu-ma sa visez ca am fost candva un chocolatier de renume sau proprietara unei plantatii de boabe de cacao? Iubesc acesti neurotransmiţători ai organismului meu, ce amplifică transmiterea impulsului nervos la nivelul sinapsei neuronilor si ma fac sa am mereu dulapiorul secret plin ochi cu ciocolata. Fericirea mea imediata, de zi cu zi -cu riscul de a fi catalogata drept fiinta marunta, cu preocupari limitate- are legatura cu ciocolata, nu neaparat cu consumul ei, pentru ca simplul miros ma umple de senzatii puternice, culoarea ma atrage ca un magnet, intregul ritual de dezabiere a frumoasei tablete imi da emotii. Am taria de a recunoaste ca sunt o dependenta tributara zeului frumos al ciocolatei si ca asta ma umple de mandrie.

Sunt totusi o persoana loiala si acest lucru se reflecta si in consumul de ciocolata. Departe de mine de a incerca sa fac elogiul beneficiilor ciocolatei negre, care e mult prea seaca si amara pentru sufletul meu. Vreau sa fiu onesta cu mine insami si recunosc, sus si tare, ca nu pot asocia consumul de ciocolata cu frustarea, cu restrictiile impuse de diete drastice, cu minciuna sclipicioasa gen "si eu mananc ciocolata, dar numai neagra, ca nu ingrasa". Ce fel de fiinte sunt acelea care nu mananca ciocolata? Va spun eu: nefericite, suple, prost-dispuse, fara colacei, neorgasmice, dar cu o silueta, obtinuta cu multe frustrari si reprimari. Eu, deschisa la minte, fericita, consumatoare inraita, as dau multe lucruri, infinit de multe, la schimb pentru o tableta de LINDT EXCELLENCE EXTRA CREAMY, pe care o iubesc nespus si care este parte din viata mea. De asemenea, asa cum am declarat in repetate randuri, mi-as pune oricand serviciile profesionale la dispozitia acestor producatori LINDT & SPRUNGLI, maestri cofetari din 1845 ca sa ma scolesc, sa ma indulcesc si sa devin o fiinta mai buna intr-o lume in care ciocolata este, indiscutabil, regina dulciurilor!

Scientific facts:
Cele 23 de ţări cu cel mai mare consum de ciocolată coincid practic cu ţările cu cel mai mare număr de laureaţi ai premiului Nobel.
Clasamentul consumului de ciocolata este condus detasat de Irlanda cu 11,85 de kilograme de ciocolata pe cap de locuitor, urmata de Elvetia si Regatul Unit cu 10,83, respectiv 10,10 kg de ciocolata pe cap de locuitor. Pe pozitia 26 se afla China cu 0,12 kg consumate in medie de fiecare locuitor.








Eu ii bat lejer pe irlandezi!

Tuesday, December 4

Beasts of the Sourthern Wild

S-ar putea sa sune un pic fatalist sau prea pretentios dar cred ca, in viata, alegerile noastre nu sunt intamplatoare. Cum se poate explica faptul ca dintr-un noian de filme de vazut, am ales Beasts of the Southern Wild (2012), care nu numai ca a rezonat cu sensibilitatea mea, dar se inscrie sub umbrela generoasa a realismului magic, care ma defineste ca movie watcher si cititor. Refuz sa cred in coincidente dar si sa dau vina pe mana lunga a destinului si pur si simplu, ma felicit pentru alegerea inspirata: Beasts of Southern Wild este un film frumos, cu sanse reale in competitia Premiiilor Oscar 2013.

Asa cum o cere genul literar, povestea nu are o locatie reala, ci doar una magica, nu poate fi plasata neaparat in timp iar firul narativ impleteste realul cu personaje fictive, imaginare, cum ar fi aurochii. Aurochii sunt niste creaturi preistorice care se trezesc la viata in momentul in care Wink, tatal micutei Hushpuppy, se imbolnaveste iar gheata ce le-a tinut prizoniere de-a lungul timpul se topeste. Naratoarea este chiar personajul principal, fetita Hushpuppy (Quvenzahne Wallis), care traieste impreuna cu tatal ei intr-o comunitate ce si-a intemeiet propriu Macondo, in delta inundata din Louisiana, denumita The Bathtub. Aici oamenii traiesc dupa propriilor lor reguli, gasesc motive sa sarbatoreasca in fiecare zi, impart totul si isi construiesc fericirea pe lucruri marunte, lipsite de valoare. Amenintarea furtunii ce va sa vina, le spulbera armonia si marea majoritate pleaca; raman doar cateva persoane, printre care Wink si Hushpuppy, care refuza sa fie salvate si sa paraseasca acest paradis iluzoriu. Cand moartea tatalui devine iminenta, fetita hotaraste sa-si gaseasca mama, despre care Wink i-a spus ca a plecat inot spre lumina care se vede la orizont. Iarasi, un moment ireal: fetita si inca trei prietene pleca in larg si sunt pescuite de o barca care le duce spre locul luminos, un fel de bar cu prostituate. Aici Hushpuppy intalneste o chelnerita care nu pare sa o recunoasca si care refuza sa aiba grija de ea. Filmul are un moment de tristete aparte cand toate femeile acelea, imbracate in furouri, strang fiecare in brate cate o fetita, in pasi de dans. Urmeaza intalnirea -reala sau imaginara- cu bestiile care ingenuncheaza in fata fetitei, ca intr-o confirmare a aurei ei de mister; magia care o inconjoara nu ii salveaza insa tatal, a carui inima isi da ultimele batai sub urechea fetitei.

Filmul de debut al lui Benh Zeitlin mi-a amintit evident de Terrence Malick si de al sau, Tree of Life, cu aceleasi peisaje pline de tacere si simboluri. Titlul te face sa te gandesti la un documentar narat de David Attenborough, numai ca bestiile sunt deopotriva oamenii si creaturile porcine, nascute din tristetea si nefericirea lui Hushpuppy. Tatal (Dwight Henry) este la prima vedere iresponsabil si chiar abuziv, dar intr-o lume cu sus in jos ca the Bathtub, e mai bine sa inveti de mic ca nu trebuie sa plangi, nu ai nevoie de afectiune ci doar de muschi, nu trebuie sa fii ranchiunos fata de cei care au ales sau sunt nevoiti sa te paraseasca, ci trebuie sa inveti sa supravietuiesti. Sunt lectii dure pentru un copil care are intelepciunea sa accepte ca intreg universul functioneaza dupa niste reguli nedrepte. Poate acesta sa fie punctul slab al filmului si anume, ca raisonneur-ul nu are maturitatea necesara pentru a privi viata cu atata duritate si detasare, desi povestea ar putea fi spusa de Hushpuppy cativa ani mai tarziu. Indiferent de minusurile sale, menirea filmului este de a transmite niste emotii si de a declansa niste trairi in cel care il vizioneaza iar, in ceea ce ma priveste, Beasts of the Southern Wild a reusit sa ma prinda si sa ma tina in fata ecranului o ora si jumatate.

Saturday, December 1

Rust and Bone

E trist dar adevarat: cateodata trebuie sa ti se intample lucruri urate in viata care sa te zdruncine si sa te trezeasca din inertie. Cum ar fi, sa ti se amputeze picioarele de la genunchi in jos, in urma unui accident stupid, provocat de o orca draguta dar imprevizibila. Sau sa vezi cum se scurge viata din trupul copilului tau de 7-8 ani si sa astepti neputincios sa se trezeasca din coma, ca sa te trezesti si tu la viata! Suna ca un cliseu sau poate usor redundant, insa in filmul lui Jacques Audiard, De rouille et d'os (2012), Stephanie (Marion Cotillard) si Ali (Matthias Schoenaerts) traiesc pe pielea lor aceste lucruri dramatice si brutale pentru ca, in mod miraculos, sa descopere iubirea: iubirea unei femei pentru un barbat, iubirea unui barbat pentru fiul sau, iubirea unei femei fata de sine si iubirea lor. Initial, cei doi trec unul pe langa celalalt, fara sa-si spuna prea multe, sunt ea- o femeie usor blazata, el- un tata usor iresponsabil. Viata lui Stephanie se sfarseste cu accidentul teribil pentru a incepe cand il cunoaste cu adevarat pe Ali, a carui viata debuteaza, cu adevarat, intr-una din scenele dure, dureroase de la sfarsitul filmului.




Sunt filme spectaculoase, cu efecte vizuale speciale, cu personaje remarcabile, cu decoruri marete, cu costume si recuzita de vis si sunt filme cu...oameni. Cu oameni simpli, nemachiati, care sangereaza cand sunt loviti, cu carne vie care vibreaza, cu zambete ce iti opresc respiratia sau cu priviri de o inocenta cutremuratoare, adica Rust and Bone. Filmul are scene violente, cu sange, oase rupte si dinti scosi, dar si unele pline de candoare: copilul Sam care se simte mai bine murdar, in cusca cainelui care e cel mai bun prieten al lui, Stephanie care se simte, pentru prima oara dupa accident, o fiinta normala cand inoata in mare, Ali care isi lipeste mainile sfaramate, pline de sange, de cele ale fiului sau, in coma.

Marion Cotillard face un rol puternic si te face sa privesti, chiar daca doar cu coada ochiului, fugitiv, 'viata de dupa accident', din perspectiva oamenilor mutilati. Cum este sa te trezesti, intr-o dimineata, frumoasa, dorita, cunoscuta, sa faci ceea ce faci in fiecare zi- sa lucrezi cu orcile si sa faci copiii fericiti- iar, brusc, urmatoarea ta amintire sa fie intr-o rezerva de spital, fara picioare. Si sa treci de la teama, disperare, tendinte de suicid, depresie, amorteala, la speranta, normalitate, iubire, nevoia de celalalt, sa te intorci la tine insati.

Matthias Schoenaerts va repune cu siguranta Belgia pe harta tarilor cu actori aratosi dar si talentati pentru ca are potential, are o privire sclipitoare si se pare ca este la fel de expresiv si in rolurile in limba engleza- a se vedea Blood Ties, pentru care a filmat alaturi de aceeasi Marion Cotillard. Personajul sau, Ali, nu are umor, nu prea are replici de agatat, dar e de ajuns sa priveasca intens femeile si acestea cedeaza, invariabil, farmecelor sale; totul pana cand Stephanie il invata ca, in viata, nu trebuie sa ii tratam pe ceilalti ca pe niste animale, chiar daca instinctele noastre primare ne induc, de cele mai multe ori, in eroare.

Vreau sa fac impresie buna, sa nu fiu catalogata drept "chick- flick lover", asa ca nu am varsat nicio lacrima, nu am suspinat in niciun moment al filmului, nu am sperat din tot sufletul ca Sam sa nu faca hipotermie si ca filmul sa nu aiba un final trist. Si in niciun caz nu sunt de acord cu titlul articolului din The Guardian!