; movieschocolatebooks: Holy Motors

Pages

Saturday, December 29

Holy Motors



Holy Motors este, cu siguranta, unul dintre cele mai bune filme pe care le-am vazut vreodata si recunosc ca nu m-am mai simtit provocata de un film frantuzesc de ceva vreme. Este o drama fantastica regizata de Leos Carax si a avut premiera in cadrul Festivalului de la Cannes 2012, unde a fost pur si simplu adorata, in ciuda faptului ca nu a fost premiata.

Ma amuza faptul ca tocmai am vazut Cloud Atlas (2012) care mi-a trezit sentimente contradictorii si mi-a zdruncinat un pic increderea in spiritul meu analitic; Holy Motors este ca un desert decadent dupa o banala placinta de mere. Si vreau sa va spun si de ce: este ciudat si misterios, este provocator si are umor negru, este dezarmant si halucinant, este surprinzator si nebun. Ma bucur cand vad un film care imi incita simturile si mintea, cunostiintele cinematografice si care, mai presus de toate, ma surprinde.

Holy Motors prezinta o zi din viata lui Monsieur Oscar (Denis Lavant), un actor care isi petrece ziua intr-o limuzina alba, unde are o intreaga recuzita pentru rolurile pe care le interpreteaza: o batrana cersetoare, un om de afaceri bogat, un acordeonist, un vagabond, un asasin. La un moment dat este o creatura monstruoasa care intrerupe o sedinta foto si rapeste un model stralucitor (Eva Mendes). Intr-un alt rol este un batran pe patul de moarte, care schimba ultimele sale cuvinte cu nepoata sa indurerata. Apoi devine un tata morocanos care isi ia fiica de o petrecere si pe care se supara cand afla ca aceasta l-a mintit cand i-a spus ca s-a distrat. In fiecare dintre aceste situatii, omul nostru se pregateste cu zel, cu profesionalism, intrand in pielea personajului sau, cu convingere.
Sirul programarilor este contorizat de Celine (Edith Scob) femeia care conduce limuzina si care are rolul unei asistente personale, mereu atenta la nevoile domnului Oscar, ingrijorata pentru sanatatea lui, gata sa-l ridice cand acesta cade epuizat la finalul unui rol, amintindu-i ca trebuie sa manance si cea care-l plateste la finalul zilei de lucru. Filmul are si valentele unui musical, cu o partitura scrisa chiar de regizor si interpretata de Jean/Eva (Kylie Minogue); aceasta este si ea actrita, una cu care Monsieur Oscar are o intalnire scurta, de o jumatate de ora, in care aflam ca cei doi au fost unul pentru celalalt mai mult decat doi colegi de breasla.








Exista cateva secvente in film cu adevarat remarcabile, precum scena dintre omuletul hidos si fotomodelul tamp in pestera, unde acesta ii rupe rochia transformand-o intr-un fel de burqa, care-i lasa la vedere doar ochii, in timp ce el se dezbraca complet -erectia fiind un simbol al trufiei sale pygmaliene- si isi aseaza capul in poala ei, intr-o postura michellangeliana. Apoi, mi s-a parut neasteptata si incredibila scena in care angajatorul intra in limuzina in antract/momentul de respiro dintre programari, si se plange politicos despre oboseala evidenta a domnului Oscar. Acesta are un moment de eliberare si recunoaste ca ii e dor de camerele de filmat de pe vremuri, vizibile, a caror prezenta ii validau munca si ca tanjeste dupa rolurile pe care le avea in padure- simbol al libertatii personale si al vremurilor de mult apuse. Bineinteles ca ultima programare reprezinta cireasa de pe tort: domnul Oscar isi va petrece noaptea alaturi de familia sa, o maimuta si un pui de maimuta, intr-o casa din suburbii, ce ne induce ideea de familie perfecta. Si daca asta nu ar fi de ajuns, Celine se retrage cu limuzina la garajele Holy Motors, isi desface parul blond, isi pune o masca albastra, teatrala si anunta telefonic ca vine acasa; in urma soferilor, evident masinile incep sa vorbeasca si sa se planga de viata grea pe care o duc...

Holy Motors este un film care fie iti place instantaneu, fie te face sa-l detesti iremediabil. Pentru mine, este ca o incursiune cinematografica, Monsieur Oscar amintindu-mi de figura implacabila a lui Buster Keaton, de palarierul nebun al lui Lewis Carroll sau de personajele ciudate ale lui David Lynch. Nu este o oda inchinata cinematografiei, este mai degraba o satira a industriei cinematografice -limuzinele albe, demodate, fiind emblema acestei industrii- care dezumanizeaza actorul si-l priveaza de bucuria ludica si simpla a jocului actoricesc.